O practică regulată: îl batem şi “se face cuminte”?!

• Sunt motive suficiente pentru a ne convinge de perpetuarea violenţei împotriva copiilor, ca practică regulată… Explicaţiile se găsesc în lipsa de comunicare generată – paradoxal – de cutumele formate în perioada anterioară apariţiei unui copil, care obligă, de cele mai multe ori, la revizuirea poziţiei sociale şi, de multe ori, reconsiderarea vieţii profesionale.

Totuşi, violenţa în familie face ravagii mai ales prin zona rurală sau în regiuni slab dezvoltate, unde oamenii nu prea gândesc aşa cum scrii tu – grijile lor situându-se în cu totul alte direcţii decât în păstrarea siluetei sau a statutului între prieteni.

Evoluţia extrem de abruptă a societăţii, încercările de integrare într-o viaţă normală, la standarde contemporane, însă cu păstrarea unei bune părţi dintre obiceiurile barbare în zona subconştientului, a instinctului, toate acestea duc la umflarea unui uriaş balon de frustrări şi complexe bine ascunse, pe care individul le scoate la iveală de regulă atunci când se află în situaţii de criză, sub presiunea stresului sau a supra-solicitării nervoase.

“Eu te-am făcut, eu te omor”

Sunt sigur că mulţi dintre noi am auzit acest principiu de educare care spune clar “Eu te-am făcut, eu te omor”. Şi nu este unul ce ţine de domeniul trecutului. Are destui adepţi şi până în prezent. Vova, a acceptat să vorbească cu mine şi să-mi spună cum i-a zis tatăl său “eu te-am făcut, eu te omor”.

Vladimir (Vova) P., raionul Ialoveni. Septembrie, 2008

Vladimir (Vova) P., raionul Ialoveni, 12 ani: “Eu sunt un băiat mai puţin cuminte. Cred că ţi-a spus învăţătoarea… Fiindcă eu vreau să fac glume, să mă distrez. Acasă eu nu am cu cine. Mama şi tata mă pun mereu la lucru, să mătur, să tai lemne, la vaci, eu cu calul… mai multe”. “Am încercat odată să le spun că m-am săturat, că vreau şi eu să plec cu băieţii din clasă la fotbal să ne jucăm. Dar a zis să stau acasă, fiindcă am de lucru. Cei care pleacă sunt de capul lor. Şi m-am pus pe prag şi nu vroiam să fac nimic, eram tare supărat. Tata a venit la mine şi a început să strige, dar eu am fugit. A început să mă înjure şi să zică că “eu te-am făcut, eu te omor, şi gata, am scăpat de tine“. Eu tare m-am speriat… de atunci nu le mai ies din cuvânt”. Acum, Vova, aşteaptă cu nerăbdare să termine gimnaziul şi, zice el, să plece de acasă, undeva la muncă. Agresiunea verbală a tatălui său, îl face pe băiatul de 12 ani să se întebe “de ce să mă omoare? de ce m-au făcut atunci?“. Nimeni, probabil, nu-i poate înţelege suferinţa şi calvarul prin care trece, decât cei care se regăsesc în situaţia lui Vova.

“Pe drum trăiesc, mănânc, dorm, râd…”

Şi dacă unii încearcă să cultiveze în copii decenţa, simţul valorii personale, respectul de sine şi faţă de ceilalţi, încrederea în forţele proprii – alţii o spun fără jenă că “eu te-am făcut, eu te omor”. Ajung copiii, din cauza părinţilor, problemelor familiale, violenţei domestice, alcoolismului să-şi spună “pe drum trăiesc… şi tot un drum visezi”.

Da, chiar în centrul Chişinăului, la intersecţia străzilor Tighina şi Varlaam. Aici am găsit-o şi pe Tania, o fată de doar 9 ani. “Eu nu am familie. Şi mama e pe aici (în stradă, n.r.)… Tata a bătut-o pe mama tare… El bea şi ne bate pe toţi. Acum nu avem nici casă, unde să dormim”. “Sunt ce-a mai mare, am un frate mai mic, dar e la mama. Eu acum, stau aici, poate îmi va da cineva bani ca să ne cumpere mama de mâncat” spune vocea unei copile care nu ştie ce e un abecedar. Asemenea cazuri, în care copiii se nasc într-o familie cu părinţi iresponsabili şi alcoolici sunt multe. Oare de ce se ajunge ca tot aceşti copii să fie pedepsiţi?!

În sfera Drepturilor Copilului: Bătaia NU e ruptă din rai!

Bătaia NU e ruptă din rai

• Republica Moldova se află printre puţinele ţări din lume în care legislaţia interzice folosirea pedepselor corporale asupra copilului. Totuşi, specialiştii sunt de părere că mai avem de lucrat la acest capitol. O mare parte a părinţilor sunt încă de părere că bătaia „e ruptă din rai”.

Abandonarea copiilor de parinţii care pleacă la muncă in străinătate este calificată de cotidianul britanic „Daily Telegraph”, într-un articol drept „o nouă formă de abuz asupra minorilor”. Semnatarul articolului enumera, pe scurt, cele mai tragice cazuri de copii ai căror părinţi sunt plecaţi în străinatate pentru a câştiga bani.

La nivel global, doar 16 state au interzis aplicarea pedepselor corporale (printre care şi Republica Moldova), în timp ce 153 încă permit acest tip de pedeapsă. Ceea ce înseamnă că peste 1,5 miliarde de copii trăiesc în ţări în care această formă de violenţă este legală. 106 ţări nu interzic aplicarea pedepselor corporale în şcoli, 147 de ţări nu interzic aplicarea acestora în instituţii de îngrijire alternativă. Astfel, peste 125 miliarde de copii riscă bătaie în şcoală.

„O palmă, dar totuşi o ia”

Violenţa (fizică şi verbală) ca instrument al educaţiei este, din nefericire, un reflex aproape ereditar pentru fiecare dintre părinţi. „Imaturitatea parentală este principala cauză a violenţei faţă de copii. Cuplurile de astăzi continuă să decidă a avea urmaşi în funcţie de străvechile motivaţii, fără nicio planificare familială. Or, acest lucru duce la o iresponsabilitate parentală, fapt pentru care părinţii nu sunt capabili să-şi educe copiii, aplicând metodele vechi, cum ar fi bătaia” explică psihologul Adrian Matei.

„Nu pot să zic că îmi educ copilul cu bătaia. Îl supraveghez în permanenţă. Dacă face ceva nu bine, încerc să-i explic. Niciodată nu m-am aruncat la el cu palma sau cu vorbe grele aşa cum o fac alţi părinţi. Cel puţin încerc să-mi educ copiii aşa cum au făcut-o părinţii cu mine şi fraţii mei. Şi, bineînţeles, rar, dar o palmă totuşi o ia, atunci când cu vorba bună nu se înţelege” spune Elena Olaru, mamă a unui copil de 8 ani.

Părinţii au devenit mai puţin grijulii cu copiii lor

Tudor, a devenit recent tată. Nu ştie această „profesie”. Dar speră să se descurce. Acum, speră doar să aibă timpul necesar pentru copilul său, să nu-l neglijeze. Întrebat dacă şi-ar bate băiatul când nu-l va asculta, acesta zice că nu, nici gând. Fiindcă, crede el, copiii zilelor noastre sunt pesimişti. Iar acest lucru este din cauza părinţilor care sunt indiferenţi şi n-au răbdare cu propriile odrasle. „Noi, cei tineri, care întemeiem o familie nu ne prea place să stăm de veghe nopţile. Devinim inevitabil din ce în ce mai iritati, mai puţin tandri şi grijulii, mămici obişnuite a face obiectul admiraţiei faţă de look-ul dinainte, în lupta cu kilogramele în plus etc”. „Creşterea copilului devenit mult mai vioi, mai neascultator, mai dornic de a acapara toată atenţia şi afecţiunea părinţilor este pentru noi o răbunire. Aceasta este de moment sau o acumulare a problemelor cotidiene” ne explică Tudor, convins că va încerca să-şi ofere toată dragostea şi căldura necesară copilului său.

Generaţia „singur acasă” – o nouă formă de abuz

Jurnaliştii de la „Daily Telegraph” apreciază că abandonarea copiilor de către părinţii plecaţi la muncă e „o nouă formă de abuz”. Aceasta a intrat în atenţia presei britanice, îngrijorată de invazia muncitorilor străini pe teritoriul ţării lor şi nu numai.

Datele statistice relevă că în doar trei luni, numărul celor declaraţi plecaţi la muncă peste hotare s-a majorat cu 100 mii de persoane. Astfel, numărul persoanelor declarate de către gospodării plecate în alte ţări la lucru sau în căutare de lucru în trimestrul III curent a fost de circa 343 mii persoane în comparaţie cu 253 declarate în trimestrul II al anului 2008. În aceste condiţii, copiii sunt lăsaţi în grija bunicilor, oameni bătrâni, măcinaţi de boli şi deja obosiţi de a lua-o de la capăt cu educaţia copiilor. Alţii ajung în grija unor rude îndepărtate, nu puţini sunt daţi în „custodia” vecinilor, care se obligă în schimbul banilor să mai dea o fugă pe la cei mici lăsaţi de izbelişte prin gospodării sau printre pereţii apartamentelor. Uneori aceşti copii ajung pe străzi, sunt trimişi la cerşit sau sunt obligaţi să muncească din greu.

„… vreau şi eu să mă atingă pe cap mama…”

Mihai Radu are acum 14 ani. Părinţii lui au plecat în Italia când avea 2 ani. Bunicii sunt cei care l-au crescut. Nu pot vorbi despre Mihai că a devenit un tânăr fericit. Dimpotrivă, este delicvent. Am încercat să discut cu el, să-i aflăm soarta. „Eu sunt aşa cum sunt… poate mă voi schimba cândva, dar acum nu pot. Eu mă plictiseam să stau cu bunicii. De aceea fugeam de acasă… Îmi interziceau să ies de mic la joacă, să mă uit la televizor. Uite aşa am început să fur (…) Eu nu-mi dădeam seama ce făceam, dar de bătut eram. Eu nu aveam părinţii lângă mine să le spun că-mi lipsesc, că vreau şi eu să mă atingă pe cap mama…”. Şi nimic, probabil, nu putea suplini dragostea de mamă şi de tată. Lucrul acesta l-am observat şi din privirile lui Mihai, nesigure, dificile, în căutarea unui punct de sprijin. Ar fi vrut să-mi spună, parcă, că e un copil fericit, învaţă şi simte căldura părinţilor.