“Mi-a scris cu markerul pe frunte «prost»”

• Chiar dacă este sancţionată de legi, violenţa asupra copiilor, încă mai reprezintă o practică obişnuită de a educa, pune la învăţat sau la muncă un copil. Neputincioşi în faţa maturilor, copiii  sunt afectaţi în mod dramatic de acele evenimente la care i-au parte.
  

“Mi-a ars o palmă şi un picior în fund, fiindcă am ars mâncarea pe care încercam să o pregătesc” mărturiseşte un copil de clasa a III-a. Inconştienţi sau cu bună-ştiinţă, unii părinţi îşi bat copiii neîncetat. Cred că astfel îi va face să le ştie de frică, să-i respecte sau să nu le răspundă înapoi. “Cel mai mult ţip la el, dar dacă mă scoate din fire o ia!” zice Ana, 32 de ani. Dar oare ce se întâmplă cu acel copil care nici la şcoală nu are parte de această linişte emoţional-afectivă?

“Eşti cel mai prost din clasă!”

Consideraţi de noi “semănători de lumină” unii din profesori dovedesc că sunt contrariul. “Semănători de agresivitate şi violenţă” ar fi în cazul profesoarei care şi-a scris elevul cu markerul pe frunte “Prost”. Aşa se întâmplă în Republica Moldova. Fiindcă nu ştii răspunsul corect la întrebare, dascălii nu mai au puterea de a-ţi mai explica o dată, ci trece la alte metode de memorare. “Eram la lecţia de matematică. M-a trecut pe mine la tablă să fac împărţire. Dar nu prea am ştiut cum să o duc la capăt, mai ales cu restul… Învăţătoarea a început să ţipe la mine, spunând că sunt cel mai prost. M-a trecut în bancă, a luat un marker şi mi-a scris pe frunte cuvântul “Prost”. Atunci toţi tăceau, dar la pauză au început colegii să se râdă de mine…” spune ofensat şi neglijat Petrică din a II-a.

„Şcoala – mediu fără violenţă”

Îngrijoraţi de raportul UNICEF asupra situaţiei copiilor din ţară şi violenţa din şcoli, cei de la Ministerul Educaţiei şi Tineretului, încă din februarie 2008, au demart un proiect “Şcoala – mediu fără violenţă” ce cuprinde toate cele 1500 de şcoli din ţară, asigurând un parteneriat educaţional între copii, părinţi şi profesori.

Timp de un an de la debut, proiectul a organizat mai multe activităţi, printre care training-uri pentru pedagogi privind disciplinarea pozitivă şi non-violentă, ore speciale cu subiectul violenţei în toate şcolile, editarea unei broşuri pentru elevi, seminare informative pentru cadrele didactice şi administraţia instituţiilor de învăţământ etc.

De altfel, însuşi ministrul de atunci, Victor Ţvircun menţiona în cadrul conferinţei că “Este important, pe de o parte, să ajutăm copiii să înveţe despre comunicarea non-violentă şi să-şi dezvolte abilităţi de soluţionare paşnică a conflictelor, iar, pe de altă parte, să ajutăm profesorii să înveţe cum pot educa şi disciplina copiii fără a utiliza pedepse fizice sau psihologice”.

Violenţa împotriva copiilor, un rezultat al imaginilor televizate

„Scenele de violenţă la televiziune au crescut chiar şi la orele protejate. Este vorba de violenţa fizică şi psihologică, individuală sau de grup, traumatizantă sau cronicizată, care are drept cadru şcoala, suburbiile şi metropolele, stadioanele, familia şi cronicile obişnuite, în afară de filmele difuzate, în mare parte importate din SUA”, comentează ziarul italian „Il Messaggero”.

Protecţia copiilor a devenit o prioritate indiscutabilă. Aceştia trebuie apăraţi de agresiunile evidente şi oculte, fizice şi culturale. Un instrument atât de important şi prezent în case precum televiziunea trebuie să se afle în avangarda acestui obiectiv. În schimb, nu se întâmplă aşa şi se află mai mult ca oricând în centrul polemicilor din cauza influenţelor negative asupra copiilor.

Nu sunt suficiente atenţionările pentru părinţi la filme. Scenele reprobabile par să fie „sarea” audienţei. Nu simplele secvenţe reprezintă problema reală, ci climatul general, în care sunt exaltate valorile puterii absolute, ale cinismului şi venalităţii. Tot atât de dăunătoare pentru copii este şi vulgaritatea, forma cea mai insidioasă a violenţei. Violenţe sunt şi lacrimile false, locurile comune prezentate drept adevăr, demagogia, reaua credinţă şi falsele mitologii.

Piaţa ştirilor de televiziune împinge la o concurenţă fără frâu, jucată pe care informaţii dau mai mulţi fiori, lucru valabil şi pentru anchete şi „reality”, unde adesea se mizează pe imaginile cu efect. Micul ecran nu face altceva toată ziua decât să suscite anxiozitate celor care îl privesc. Duritatea gratuită a imaginilor, continuă provocarea între concurenţii constrânşi să învingă prin puneri în scenă a ştirilor aproape niciodată vesele. Toate acestea nu le dau răgaz niciodată telespectatorilor.

Copiii riscă să se sperie mult, şi prin urmare să se închidă în atitudini de apărare şi neîncredere. Nu este cel mai bun teren pentru a creşte. Răul concentrat pe micul ecran timp de multe ore pe zi oferă o falsă perspectivă mediilor în care trăiesc copiii. În această lumină televiziunea este mincinoasă.

Se spune că televiziunea este oglinda societăţii, iar societatea este plină de violenţe. Creşte rata violenţei? Televiziunea nu poate face nimic, poate numai să înregistreze fenomenul şi să îl reproducă pe ecran. Obiecţia este însă falsă. Televiziunea este orice numai oglinda societăţii nu, pentru că nu stă în afara societăţii, ca şi cum ar fi un ochi exterior, neutru, anonim. Dimpotrivă, stă în interiorul ei, este parte a jocului social, mai mult, contribuie la a-l crea, tot aşa cum creează şi face să circule stiluri de viaţă, imagini de lume, valori şi non-valori. Nu este niciodată un simplu mijloc, ci un mijloc în mâinile cuiva.

Desigur că televiziunea nu e şcoală, sarcina sa e alta. În orice caz nu aceea de a forma oamenii. Cu toate acestea, televiziunea „formează”. Există generaţii care se recunosc pentru faptul că au fost modelate de televiziunea anilor 80, mai degrabă decât a anilor 70, de exemplu. Dacă lucrurile stau aşa, cum poţi spune că televiziunea este inocentă, iar vina este a societăţii? Există responsabilităţi precise, mai ales pentru cei care o fac aşa cum e, plină de o violenţă stupidă, chiar înaintea responsabilităţilor celor care permit să fie făcută aşa.

O practică regulată: îl batem şi “se face cuminte”?!

• Sunt motive suficiente pentru a ne convinge de perpetuarea violenţei împotriva copiilor, ca practică regulată… Explicaţiile se găsesc în lipsa de comunicare generată – paradoxal – de cutumele formate în perioada anterioară apariţiei unui copil, care obligă, de cele mai multe ori, la revizuirea poziţiei sociale şi, de multe ori, reconsiderarea vieţii profesionale.

Totuşi, violenţa în familie face ravagii mai ales prin zona rurală sau în regiuni slab dezvoltate, unde oamenii nu prea gândesc aşa cum scrii tu – grijile lor situându-se în cu totul alte direcţii decât în păstrarea siluetei sau a statutului între prieteni.

Evoluţia extrem de abruptă a societăţii, încercările de integrare într-o viaţă normală, la standarde contemporane, însă cu păstrarea unei bune părţi dintre obiceiurile barbare în zona subconştientului, a instinctului, toate acestea duc la umflarea unui uriaş balon de frustrări şi complexe bine ascunse, pe care individul le scoate la iveală de regulă atunci când se află în situaţii de criză, sub presiunea stresului sau a supra-solicitării nervoase.

“Eu te-am făcut, eu te omor”

Sunt sigur că mulţi dintre noi am auzit acest principiu de educare care spune clar “Eu te-am făcut, eu te omor”. Şi nu este unul ce ţine de domeniul trecutului. Are destui adepţi şi până în prezent. Vova, a acceptat să vorbească cu mine şi să-mi spună cum i-a zis tatăl său “eu te-am făcut, eu te omor”.

Vladimir (Vova) P., raionul Ialoveni. Septembrie, 2008

Vladimir (Vova) P., raionul Ialoveni, 12 ani: “Eu sunt un băiat mai puţin cuminte. Cred că ţi-a spus învăţătoarea… Fiindcă eu vreau să fac glume, să mă distrez. Acasă eu nu am cu cine. Mama şi tata mă pun mereu la lucru, să mătur, să tai lemne, la vaci, eu cu calul… mai multe”. “Am încercat odată să le spun că m-am săturat, că vreau şi eu să plec cu băieţii din clasă la fotbal să ne jucăm. Dar a zis să stau acasă, fiindcă am de lucru. Cei care pleacă sunt de capul lor. Şi m-am pus pe prag şi nu vroiam să fac nimic, eram tare supărat. Tata a venit la mine şi a început să strige, dar eu am fugit. A început să mă înjure şi să zică că “eu te-am făcut, eu te omor, şi gata, am scăpat de tine“. Eu tare m-am speriat… de atunci nu le mai ies din cuvânt”. Acum, Vova, aşteaptă cu nerăbdare să termine gimnaziul şi, zice el, să plece de acasă, undeva la muncă. Agresiunea verbală a tatălui său, îl face pe băiatul de 12 ani să se întebe “de ce să mă omoare? de ce m-au făcut atunci?“. Nimeni, probabil, nu-i poate înţelege suferinţa şi calvarul prin care trece, decât cei care se regăsesc în situaţia lui Vova.

“Pe drum trăiesc, mănânc, dorm, râd…”

Şi dacă unii încearcă să cultiveze în copii decenţa, simţul valorii personale, respectul de sine şi faţă de ceilalţi, încrederea în forţele proprii – alţii o spun fără jenă că “eu te-am făcut, eu te omor”. Ajung copiii, din cauza părinţilor, problemelor familiale, violenţei domestice, alcoolismului să-şi spună “pe drum trăiesc… şi tot un drum visezi”.

Da, chiar în centrul Chişinăului, la intersecţia străzilor Tighina şi Varlaam. Aici am găsit-o şi pe Tania, o fată de doar 9 ani. “Eu nu am familie. Şi mama e pe aici (în stradă, n.r.)… Tata a bătut-o pe mama tare… El bea şi ne bate pe toţi. Acum nu avem nici casă, unde să dormim”. “Sunt ce-a mai mare, am un frate mai mic, dar e la mama. Eu acum, stau aici, poate îmi va da cineva bani ca să ne cumpere mama de mâncat” spune vocea unei copile care nu ştie ce e un abecedar. Asemenea cazuri, în care copiii se nasc într-o familie cu părinţi iresponsabili şi alcoolici sunt multe. Oare de ce se ajunge ca tot aceşti copii să fie pedepsiţi?!

În sfera Drepturilor Copilului: Bătaia NU e ruptă din rai!

Bătaia NU e ruptă din rai

• Republica Moldova se află printre puţinele ţări din lume în care legislaţia interzice folosirea pedepselor corporale asupra copilului. Totuşi, specialiştii sunt de părere că mai avem de lucrat la acest capitol. O mare parte a părinţilor sunt încă de părere că bătaia „e ruptă din rai”.

Abandonarea copiilor de parinţii care pleacă la muncă in străinătate este calificată de cotidianul britanic „Daily Telegraph”, într-un articol drept „o nouă formă de abuz asupra minorilor”. Semnatarul articolului enumera, pe scurt, cele mai tragice cazuri de copii ai căror părinţi sunt plecaţi în străinatate pentru a câştiga bani.

La nivel global, doar 16 state au interzis aplicarea pedepselor corporale (printre care şi Republica Moldova), în timp ce 153 încă permit acest tip de pedeapsă. Ceea ce înseamnă că peste 1,5 miliarde de copii trăiesc în ţări în care această formă de violenţă este legală. 106 ţări nu interzic aplicarea pedepselor corporale în şcoli, 147 de ţări nu interzic aplicarea acestora în instituţii de îngrijire alternativă. Astfel, peste 125 miliarde de copii riscă bătaie în şcoală.

„O palmă, dar totuşi o ia”

Violenţa (fizică şi verbală) ca instrument al educaţiei este, din nefericire, un reflex aproape ereditar pentru fiecare dintre părinţi. „Imaturitatea parentală este principala cauză a violenţei faţă de copii. Cuplurile de astăzi continuă să decidă a avea urmaşi în funcţie de străvechile motivaţii, fără nicio planificare familială. Or, acest lucru duce la o iresponsabilitate parentală, fapt pentru care părinţii nu sunt capabili să-şi educe copiii, aplicând metodele vechi, cum ar fi bătaia” explică psihologul Adrian Matei.

„Nu pot să zic că îmi educ copilul cu bătaia. Îl supraveghez în permanenţă. Dacă face ceva nu bine, încerc să-i explic. Niciodată nu m-am aruncat la el cu palma sau cu vorbe grele aşa cum o fac alţi părinţi. Cel puţin încerc să-mi educ copiii aşa cum au făcut-o părinţii cu mine şi fraţii mei. Şi, bineînţeles, rar, dar o palmă totuşi o ia, atunci când cu vorba bună nu se înţelege” spune Elena Olaru, mamă a unui copil de 8 ani.

Părinţii au devenit mai puţin grijulii cu copiii lor

Tudor, a devenit recent tată. Nu ştie această „profesie”. Dar speră să se descurce. Acum, speră doar să aibă timpul necesar pentru copilul său, să nu-l neglijeze. Întrebat dacă şi-ar bate băiatul când nu-l va asculta, acesta zice că nu, nici gând. Fiindcă, crede el, copiii zilelor noastre sunt pesimişti. Iar acest lucru este din cauza părinţilor care sunt indiferenţi şi n-au răbdare cu propriile odrasle. „Noi, cei tineri, care întemeiem o familie nu ne prea place să stăm de veghe nopţile. Devinim inevitabil din ce în ce mai iritati, mai puţin tandri şi grijulii, mămici obişnuite a face obiectul admiraţiei faţă de look-ul dinainte, în lupta cu kilogramele în plus etc”. „Creşterea copilului devenit mult mai vioi, mai neascultator, mai dornic de a acapara toată atenţia şi afecţiunea părinţilor este pentru noi o răbunire. Aceasta este de moment sau o acumulare a problemelor cotidiene” ne explică Tudor, convins că va încerca să-şi ofere toată dragostea şi căldura necesară copilului său.

Generaţia „singur acasă” – o nouă formă de abuz

Jurnaliştii de la „Daily Telegraph” apreciază că abandonarea copiilor de către părinţii plecaţi la muncă e „o nouă formă de abuz”. Aceasta a intrat în atenţia presei britanice, îngrijorată de invazia muncitorilor străini pe teritoriul ţării lor şi nu numai.

Datele statistice relevă că în doar trei luni, numărul celor declaraţi plecaţi la muncă peste hotare s-a majorat cu 100 mii de persoane. Astfel, numărul persoanelor declarate de către gospodării plecate în alte ţări la lucru sau în căutare de lucru în trimestrul III curent a fost de circa 343 mii persoane în comparaţie cu 253 declarate în trimestrul II al anului 2008. În aceste condiţii, copiii sunt lăsaţi în grija bunicilor, oameni bătrâni, măcinaţi de boli şi deja obosiţi de a lua-o de la capăt cu educaţia copiilor. Alţii ajung în grija unor rude îndepărtate, nu puţini sunt daţi în „custodia” vecinilor, care se obligă în schimbul banilor să mai dea o fugă pe la cei mici lăsaţi de izbelişte prin gospodării sau printre pereţii apartamentelor. Uneori aceşti copii ajung pe străzi, sunt trimişi la cerşit sau sunt obligaţi să muncească din greu.

„… vreau şi eu să mă atingă pe cap mama…”

Mihai Radu are acum 14 ani. Părinţii lui au plecat în Italia când avea 2 ani. Bunicii sunt cei care l-au crescut. Nu pot vorbi despre Mihai că a devenit un tânăr fericit. Dimpotrivă, este delicvent. Am încercat să discut cu el, să-i aflăm soarta. „Eu sunt aşa cum sunt… poate mă voi schimba cândva, dar acum nu pot. Eu mă plictiseam să stau cu bunicii. De aceea fugeam de acasă… Îmi interziceau să ies de mic la joacă, să mă uit la televizor. Uite aşa am început să fur (…) Eu nu-mi dădeam seama ce făceam, dar de bătut eram. Eu nu aveam părinţii lângă mine să le spun că-mi lipsesc, că vreau şi eu să mă atingă pe cap mama…”. Şi nimic, probabil, nu putea suplini dragostea de mamă şi de tată. Lucrul acesta l-am observat şi din privirile lui Mihai, nesigure, dificile, în căutarea unui punct de sprijin. Ar fi vrut să-mi spună, parcă, că e un copil fericit, învaţă şi simte căldura părinţilor.

Violenţa: atac la demnitatea femeilor

• Devenită cea mai răspândită încălcare a drepturilor omului, violenţa împotriva femeilor continuă să fie întâlnită în fiecare ţară şi cultură. În medie, cel puţin una din trei femei este bătută, obligată să facă sex sau supusă altui abuz de-a lungul vieţii. Deşi majoritatea societăţilor condamnă violenţa împotriva femeilor, realitatea este deseori ascunsă sau trecută cu vederea.

Actele de violenţă împotriva femeilor constituie un atac la demnitatea lor. Ca urmare a acestui fenomen femeile îşi devalorizeză potenţialul şi abilităţile, fiind paralizate de temeri legate de siguranţă, securitatea personală, în familie ori în afara ei. Majoritatea din ele sunt marginalizate în societate şi ţinute departe de zona decizională care determină dezvoltarea comunităţilor în care cu toţii trăim.

Violul, „crima pentru zestre”, căsătoria timpurie, mutilarea genitală sau discriminarea sunt unele din formele de violenţă împotriva femeii. Cert este că toate formele de violenţă împotriva femeii sunt încălcări inacceptabile ale drepturilor omului şi stau în calea egalităţii de şanse dintre femei şi bărbaţi. Or, articolul 3 al Convenţiei europene a Drepturilor Omului prevede că „nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante”, fapt pentru care autorităţile publice trebuie să ia măsuri eficiente pentru a proteja femeile împotriva violenţei.

„AM FOST BĂTUTĂ CU COPILUL ÎN BRAŢE!”

Pe Elena P. am cunoscut-o întâmplător. Era la Policlinica nr.6 din Chişinău. Este victima unei agresiuni fizice. N-am ezitat şi am întrebat-o ce s-a întâmplat. „Am fost bătută şi jignită de soţul meu. Acum aştept să intru şi eu la medicul de familie”. „A mai dat în mine, dar nu ca acum. Nu este alcoolic. Dar a venit enervat din oraş. La bucătărie am început să discutăm… eram cu băieţelul de 2 ani în braţe. I-am reproşat că prea mult umblă pe drumuri. El s-a sculat şi m-a început a lovi cu palmele şi pumnii peste faţă. Copilul a început a plânge. S-a speriat foarte tare. Acum pentru dânsul am venit la spital, fiindcă tresare noaptea prin somn”. „Nu am făcut plângere la poliţie, mi-e şi frică parcă… mi-e milă de copil că nu va avea tată dacă divorţez” avea să-mi spună cu lacrimi în ochi, Elena P.

Asemenea situaţii pot fi întâlnite sau auzite de fiecare din noi. Puţine din victimele agresiunii fizice au şi curajul de a recunoaşte, în primul rând, încălcarea drepturilor omului. Frica sau teama de consecinţe le opreşte pe multe femei de a face declaraţii împotriva partenerului.

FEMEILE DIN MOLDOVA SUNT SUPUSE VIOLENŢEI ÎN FIECARE A PATRA FAMILIE

Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, între 40% şi 70% din femeile ce au fost victime ale crimelor înfăptuite în ţări precum Australia, Canada, Israel, Africa de Sud şi SUA au fost omorâte de partenerii lor de viaţă. În Columbia, la fiecare şase zile o femeie este omorâtă de fostul sau actualul partener de viaţă.

În Republica Moldova, conform datelor oferite de Fondul ONU pentru populaţie (UNFPA) femeile din Moldova, cu vârste cuprinse între 16-35 de ani, sunt supuse violenţei în fiecare a patra familie. Violenţa poate fi sexuală, fizică, psihologică şi/sau instigată de nevoi economice. În acest raport se mai arată că, în majoritatea cazurilor, agresorul este un bărbat. În cazul femeilor tinere, cu vârste cuprinse între 16-24 de ani, agresorul este, cel mai des, tatăl, iar în cazul femeilor cu vârste cuprinse între 25-35 de ani – soţul sau partenerul de viaţă. Aceleaşi date arată că violenţa nu are limită de vârstă sau limite economice şi geografice, aceasta fiind raportată de aproximativ 22 la sută din femeile intervievate.

„FEMEIA TREBUIE BĂTUTĂ IAR EA VA ŞTI DE CE”

Maria are acum 27 de ani. S-a căsătorit mult prea tânăra – la 17 ani. Poate de aceea, zice ea acum, a suferit atât de mult şi nu a ştiut ce sa facă, unde să plece sau la cine să se adreseze. Împreună cu fiica lor, Ana, suportă beţiile şi loviturile tatălui. Bărbatul le terorizează pe amândouă.

„După ce ne-am căsătorit, la doar o lună de zile a început să mă lovească mai întâi cu picioarele. Apoi, îmi spunea că „dacă am să te bat tu vei şti de ce”. „Viaţa mea lângă acest om a devenit un chin. Am tot sperat că este aşa, o perioadă, şi se va schimba. În urma unei bătăi crunte, m-am ales cu fracturi multiple cranio-cerebrale. Atunci părinţii mei au intervenit şi am divorţat. Nu mai era cale de întoarcere” susţine parcă retrăind aceleaşi clipe de tortură Maria.

În societatea noastră violenţa împotriva femeilor este tolerată şi chiar încurajată. Pentru unele femei de la ţară încă şi acum „a lua bătaie de la soţ” este ceva natural. Proverbele ce concentrează adevăruri pentru diferite comunităţi pot confirma normele şi valorile sociale. Mai în glumă, mai în serios, Tudor Calmâc din Anenii Noi spune că „Piatra de moară trebuie bătută de trei ori pe zi, iar femeia de şase ori”. „Fiindcă chiar dacă nu face nimic rău acum, ea va face mai încolo. Aşa că mai bine să-ţi ştie de frică”.

Aceste percepţii trebuie schimbate sau chiar combătute. „Luând în consideraţie importanţa tradiţiei pentru populaţia din mediul rural, cele menţionate mai sus reprezintă adevărate provocări pentru bărbaţii şi femeile din Moldova care încearcă să trăiască în relaţii parteneriale” este de părere psihologul Adrian Mocanu.

FEMEILE MALTRATATE TREBUIE SĂ ŞTIE UNDE POT SOLICITA AJUTOR

Comitetul CEDAW în Recomandarea Genarală 19 menţionează, că statele sunt obligate nu doar să blameze toate formele de discriminare faţă de femei, dar şi să intreprindă acţiuni perceptibile în vederea eliminării acestora. La noi, de regulă, este de preferat să nu se afişeze public excesele de violenţă în familie şi consecinţele lor pentru „a nu scoate gunoiul din casă”.

Femeile maltratate din Republica Moldova pot suna la linia fierbinte 0 800 77777 pentru a solicita sprijin. De asemenea, să apeleze la ajutorul unor organizaţii care activează în domeniu. La noi acestea sunt Refugiul „Casa Mărioarei” (liania fierbinte 725861), Centrul Naţional de Studii şi Informaţii pentru Problemele Femeilor din Republica Moldova, UNIFEM (Fondul Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Femei) sau Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Moldova.

VIOLENŢA ÎN FAMILIE DUCE LA IMIGRARE

Faptul că tot mai multe femei ale noastre pleacă la muncă în străinătate nu mai este o noutate. Altele refuză să se mai întoarcă acasă, în familie. Majoritatea din ele răspund că se simt libere, nu mai sunt ameninţate de bărbaţi şi nu mai sunt bătute. Când vin însă acasă, intentează divorţul. Aşa s-a întâmplat şi în cazul Ludmilei Cârlig. A fost căsătorită de 14 ani. Principalul motiv pentru care a plecat în Italia, spune ea, a fost gelozia bărbatului, cauză şi a bătăilor. „De fiecare dată când ieşeam de la serviciu eram urmărită de el. Mă suspecta de relaţii extraconjugale. Pentru el orice cunoscut reprezenta o eventuală partidă. Această bănuială îl transforma într-o fiară. Nu se mai putea controla. Mă ameninţa cu moartea şi în fiecare zi eram înjurată. Mi-am luat inima în dinţi şi am plecat în Italia. După doi ani am venit acasă şi am pus punct definitiv, am divorţat”. Ludmila a fost urmărită de soţul ei agresiv mai mult timp după divorţ. Zilnic primea ameninţări. „Mă suna şi îmi spunea că o să regret că am divorţat. A zis chiar că îmi va lua şi copilul cel mai mic, de 13 ani. Dar este deja mare şi îşi dă foarte bine seama cine e tatăl său”. Acum, în opinia Ludmilei decizia de a părăsi ţara a fost cea mai bună soluţie pentru ea şi nu regretă nimic, doar faptul că nu este lângă copii.