Parabola clasamentului electoral sau despre semnificaţia numerelor cu care intră în buletinele de vot partidele autohtone

În data de 6 februarie 2009, reprezentanţii partidelor politice din Republica Moldova, au extras ordinea în care vor fi pe buletinele de vot. Dincolo de faptul că stârneşte curiozitate, datorită, poate, superstiţiei, majoritatea s-au declarat mulţumiţi de numărul pe care l-au extras. Evident, unanim au spus că “nu contează numărul şi ordinea, mizăm pe munca în partid, seriozitate şi rezultate”. Nu cred nici eu că, ar conta atât de mult numărul, însă, acestea au o semnificaţie. Se pare că, au înţeles-o şi politicienii. Astfel, dacă Vladimir Filat e născut pe data de 6, fiind poziţionat tot pe numărul 6 – e de bine. Alegerile vor fi pe data de 5 – Partidul Comuniştilor – a extras numărul 5 (“credem că e foarte bine”). PSD-ul este primul – “Primul numărul este întotdeauna unul bun şi noi contăm pe asta” zice Braghiş. Îl contrazice însă Ghimpu, care crede că primul se lasă pe “tânjeală” şi că ei, care au luat numărul 2 le va asigura prosperitatea.

Mai specifici fiind, iată ordinea: 1) Partidul Social Democrat; 2) Partidul Liberal; 3) Alianţa Moldova Noastră; 4) Partidul Popular Creştin Democrat; 5) Partidul Comunist; 6) Partidul Liberal Democrat; 7) Partidul Democrat.

Refuz să mă las condus de nişte rupţi în cur

Am scris de nenumărate ori că trebuie să fim tineri activi, să participăm în societate. Am crezut şi sunt convis de ceea ce spun. Nu cred că conducerea ţării e vinovată şi, uneori, pe bune, când îi aud pe unii că “aşa ni-e conducerea” mă indispune masiv. Cei care ne conduc ne reprezintă. Altfel zis, cum sunt ei, suntem şi noi, ca membri ai pulimii, politologic, numită naţiune. Iar dacă societatea, în alegerile şi în procesele decizionale va fi mai “activă”, mai responsabilă faţă de sine şi mediul în care mănâncă şi se cacă, atunci, voi participa la vot. Fiindcă, participarea, după cum am învăţat este un drept moral şi politic, o parte integrantă a principiilor democratice, un indice al atitudinii civice a tinerilor; o temelie pentru dobândirea experienţei de viaţă; învăţare, mijloc de dezvoltare personală şi a societăţii. Deci foarte bine! Motive destule de a participa la vot.

Şi dacă din toată treaba asta găsesc doar fluturaşi de doi bani sau proiecte penibile? Aşa că încep să mă întreb de ce să mai votez, dacă ei, nu fac nici cel mai mic efort de a mă convinge să le dau votul. Poate mă confundă cu vreun căţel sau papagal pe care-l atrag afişele colorate şi lucioase. Ei bine, nu. Am nevoie de mai mult. Vreau să văd candidatul pe stradă, prin piaţă, vreau să-l ştiu din vedere, să am impresia că nu candidează doar pentru că cei din partid ştiu că va ieşi sigur.

Din informaţiile pe care le deţin, mai multe organizaţii nonguvernamentale vor organiza training-uri de stimulare a participării tinerilor la alegeri. Eu, însă, vin cu câteva motive ce mă face să nu votez. Pur şi simplu, chiar nu vreau să fiu condus de nişte rupţi în cur. De ce? Păi iată: