De ce este importantă comunicarea între generaţii?! Ei bine, trebuie să ştii că astfel vei fi un purtător al culturii, normelor şi valorilor care definesc un popor, o naţiune. Trebuie să fii mândru de acest lucru! Comunicarea între generaţii este importantă pentru noi pentru a nu ajunge să spunem „Mamă, eşti depăşită”, „Tată, eşti încuiat la minte”, şi nici „Unde ai fost până acum?”. Pentru a evita însă astfel de situaţii intervine comunicarea: să-i oferim copilului dreptul de a-şi exprima dorinţele, indiferent de faptul că acestea sunt diferite de ale tale, deschide calea spre cunoaşterea lui.

Atunci când îmbrăcămintea este rezultatul unei alegeri personale oglindeşte personalitatea individului, un anumit stil de viaţă, statusul socio-profesional, apartenenţa la un grup sau la o cultură specifică. Pe de altă parte, stilul vestimentar pe care ni-l însuşim poate fi folosit pentru a ne crea un rol. Aici mă refer la faptul că îmbrăcămintea poate marca statusul social real sau pretins. Această idee este confirmată şi de studiul[1] lui Stephen Baron, în interviurile cu cei 35 de subiecţi membri ai mişcării punk, dintre care 21 femei, 14 bărbaţi, între 14 şi 29 ani. Majoritatea subiecţilor au răspuns că îmbrăcămintea reflectă personalitatea, în special atitudinile şi sentimentele cu privire la familie, şcoală, politică, de aceea sloganurile imprimate pe hainele tăiate şi decolorate erau destinate a semnaliza sărăcia pe care aceştia o experimentează, iar culorile închise, nivelul redus de trai. Această idee este susţinută şi de Georg Simmel (iniţiator al teoriei trickle down[2]), care  semnala că adoptarea modei de către individ reflectă particularitatea normei pe care aceasta o generează. „Femeile, bărbaţii, indivizii nehotărâţi, demodaţii, sclavii modei”[3] se conformează diferenţiat normei care reglementează moda, dar cu aceleaşi finalităţi: de accentuare concomitentă a instinctului de individualizare, dar şi de acceptare socială. Aşadar, hainele sunt o marcă a clasei sociale. Iar moda a reprezentat de-a lungul timpului un instrument al puterii, al celor cu un status socio-economic ridicat şi că procesele de aculturaţie care însoţesc moda se propagă pe verticală, de sus în jos. Totodată, ele transmit mesaje despre felul în care te comporţi, gândeşti, despre personalitatea ta. Vestimentaţia are un limbaj propriu, iar mesajul pe care îl transmite ea celor din jur este unul deosebit de complex.

Pentru vizualizarea completă a articolului, click aici.

1. Păr facial: Ea/el avea pielea fină, dar unii bărbați au păr puțin pe față sau chiar deloc (acest lucru variază după rasă, foarte frecvent, Americanii nativi sau persoanele de culoare nu au deloc).
2. Sâni: Ea/el purta un tricou larg care îi atârna de pe umeri. Și, după cum se știe despre multe femei care au trecut prin momente rușinoase în adolescența lor din anii 1950, femeile sunt frecvent cu pieptul plat.
3. Umerii: ai ei/lui erau mici și rotunzi pentru un bărbat, dar lați pentru o femeie.
4. Mâinile: Degete lungi și suple, încheieturile puțin mari pentru o femeie, mici pentru un bărbat.
5. Vocea: Tonalitate medie, inexpresivă pentru o femeie, dar deloc în tonuri exagerate pentru un băiat gay.
6. Felul în care m-a tratat: Nu a făcut nici un semn prin care să îmi dea de înțeles că suntem de același sau de sexe diferite. Nu existau nici măcar semne că ea/el știa că sexul ei/lui este greu de categorizat și m-am întrebat asupra acestui lucru chiar făcând tot ce am putut că să ascund întrebările mele, astfel încât să nu se rușineze în timp ce vorbeam despre hârtia pentru imprimantă. Am plecat neștiind sexul persoanei care mi-a vândut hârtia și eram neliniștită de acea întrebare rămasă fără răspuns – sunt o victimă a culturii mele!

…

si sa stii ca uneori toti trecem printr-o astfel de situatie, incapacitatea de a recunoaste si a spune lucrurilor pe nume. aceasta ratacire te depersonalizeaza, este ca si cum n-ai trai pentru tine fiindca nu o poti face, fie ca nu ai resursele necesare, fie ca nu ai suficient sange in coaie. pe de alta parte, aceasta incapacitate demonstreaza, zic eu, lipsa unor planuri, a faptului ca nu stim unde sa mergem. ma rog, aberatiile astea pe care le scriu sunt discutabile, insa a avea o astfel de capacitate fara sa te uiti inapoi si fara sa te duci pe la babe iti da un sentiment de incredere si o directie mai bine conturata a planurilor tale.

In amorul homosexual, prin originea comună şi similaritatea de natură având ca omoloagă noţiunea de poponar – manifestare a aceleiaşi sfâşieri a demnităţii, ipostaziată diferit între sexe.

Noţiunea de poponar ultragiază prin aceea că bărbatul, împotriva firescului instinctual şi a axiologiei istorice a masculinităţii, adoptă aceeaşi postură – sacrilegiantă – a aservirii, a abdicării de la demnitatea fiziologică, pe care o dublează, însă, cu o trădare a moralei bărbăteşti – aceea a asumării unei suveranităţi demne a sinelui, a neatârnării spirituale, până la consecinţele sale ultime – consimţind, prin supunerea trupească, la neajutorare şi vasalitate, dezertând, prin aceasta, din rolul de furnizor de adăpost emoţional şi ocrotire, căutându-le, în loc, consacrând astfel o neputinţă a asumării singurătăţii rolului de iniţiator al speciei. Repulsia consimţirii la ipostaza de curvă – invazie personala şi supunere contra plăcere – este dublată, prin urmare, în homosexualitate, de nefirescul posturii, de abdicarea de la principiul genului.

Extrem de grăitoare este, în aceasta privinţă, chiar diferenţa de percepţie dintre homosexualii activi şi de cei pasivi, în aprecierea gradului de homosexualitate. Un invertit activ este mult mai liber şi mai acceptabil social, în faţa unuia pasiv, adeseori un activ ocazional nefiind nici măcar asociat pederastiei. În lumea antică, distribuirea activ-pasiv se făcea potrivit unor raporturi de vârstă, clasă socială, prestigiu sau bogăţie, adesea inversiunea de postură, împotriva rânduielilor încetăţenite, fiind considerată, în sine, o pervertire. Apare aici, în sânul aceluiaşi sex, aceeaşi idee – aceea a raportului de forţe în confruntarea demnităţilor personale.

Nu mai puţin, un om care încearcă să placă fără rezervă, uitând de sine, neantizându-se ca prezenţă şi abdicând de la afirmarea personală, care se pune la dispoziţie, anulându-se ca individ, nu va câştiga  niciodată respectul semenilor, imanent legat de neatârnarea omului care îşi este sie însuşi de ajuns.

Nu întâmplător au considerat bărbaţii, vreme de veacuri, ca fiind a lor femeia care li s-a dat, prin aceea că li s-a expus, li s-a devoalat moraliceşte: prin pasivitate, orice act sexual are potenţialul mental al violului. Prin consimţirea la călcare, prin posedare – vasalizare a teritoriului fizic – femeia şi-a compromis suveranitatea individuală, în schimbul secundei de împreunare. De aici, conotaţia de întinare asociată cedării, pierderii fecioriei, care – deşi prezentă la ambele sexe, din aceleaşi considerente ale ieşirii din sine şi alunecării din demnitatea umană în penumbra fiarelor – le este rezervată apăsător femeilor. Consimţind la invazie şi la obiectivare prin pasivitate, prin pierderea integrităţii trupeşti, femeia îşi pierde neatârnarea şi dreptul la o egalitate mentală.

Este adevărat că, uneori, poți să ai erecție citind o fantezie sexuală, însă pentru o finalitate reușită (nu de alta, dar sfârșitul încoronează opera) propun să se apeleze la propriu (nu beletristic) la pizde sau la puli