Cele opt păcate capitale în viziunea lui Konrad Lorenz

Lumea în care trăim noi acum e pe moarte şi noi suntem cei care o distrug. Poate părea o frază stupidă, trasă de păr şi fără argumente; mi se poate replica (şi chiar vă rog) că oamenii există de milioane de ani, perioada în care s-au repetat glaciaţiuni şi pustiiri, căderi de meteoriţi şi altele, evoluţii peste evoluţii şi de ce nu ar fi şi prezentul şi viitorul nostru tot o etapă? Păi eu cred că nu e; sau nu mai e.

Aşadar, în viziunea lui Konrad Lorenz, cele 8 păcate capitale ale omenirii civilizate, sunt:

1. Suprapopularea Pământului, care prin excesul de contacte sociale inevitabile ne împinge pe fiecare din noi la izolare, într-un mod principial neomenesc, declanşând totodată nemijlocit manifestări agresive, ca urmare  a aglomerării multor indivizi într-un spaţiu restrâns.
2. Pustiirea spaţiului vital natural, care distruge nu numai mediul exterior înconjurător în care trăim, ci şi orice sentiment pios al omului în faţa frumuseţii şi măreţiei unei creaţii ce-i este superioară.
3. Întrecerea nesăbuită a omenirii cu sine însăşi, ceea ce impulsionează dezvoltarea tot mai rapidă a tehnologiei în detrimentul nostru, împingând  oamenii să devină incapabili de a mai percepe adevăratele valori şi răpindu-le timpul necesar îndeletnicirii realmente omeneşti de a reflecta.
4. Dispariţia tuturor sentimentelor şi afectelor puternice, în urma procesului de moleşire biologică. Dezvoltarea tehnologiei şi farmacologiei determină o intoleranţă crescândă faţă de orice provoacă cea mai mică senzaţie de neplăcere. În felul acesta oamenii pierd capacitatea de a mai trăi bucuria ce poate fi obţinută doar în urma unor eforturi îndelungate, depuse pentru învingerea obstacolelor. Jocul de contraste între bucurie şi suferinţă, care există prin firea lucrurilor, se pierde în oscilaţii insesizabile ale unei plictiseli fără nume.
5. Decăderea genetică. În afară de “simţul natural al dreptului” şi de anumite tradiţii juridice transmise de-a lungul timpului, civilizaţia modernă nu are nici un fel de mijloace care să exercite o presiune selectivă asupra evoluţiei şi menţinerii unor norme corecte de comportare socială, deşi dezvoltarea societăţii ar pretinde imperios astfel de factori generatori. Nu e exclus însă ca multe manifestări infantile, ce fac ca mari părţi ale actualului tineret “revoltat” să ajungă nişte paraziţi sociali, să fie determinate genetic.
6. Sfărâmarea tradiţiei. Se ajunge astfel la un punct critic, în care generaţia tânără nu mai e capabilă să se înţeleagă din punct de vedere cultural cu generaţia în vârstă, ca să nu mai vorbim de imposibilitatea oricărei identificări. Generaţia tânără o va trata pe cea în vârstă ca pe un grup etnic străin, nutrind faţă de el sentimente de ură naţională. Această imposibilitate de identificare este cauzată în primul rând de lipsa contactului între părinţi şi copii, fapt ce poate avea consecinţe patologice încă din perioada prunciei.
7. Creşterea receptivităţii oamenilor la fenomenul de îndoctrinare. Înmulţirea numărului de oameni strânşi într-un singur grup cultural duce, laolaltă cu perfecţionarea mijloacelor tehnice, la influenţarea opiniei publice, în sensul unei uniformizări a mentalităţilor – pe care  istoria omenirii nu a mai cunoscut-o vreodată. La aceasta se adaugă faptul că efectul sugestiv al unei doctrine ce se bucură de succes creşte o dată cu numărul aderenţilor, urmând poate chiar o proporţie geometrică. Se întâmplă deja în unele locuri ca un individ care se sustrage în mod conştient influenţei mijloacelor de informare în masă, cum ar fi de pildă televiziunea, să fie considerat de ceilalţi un caz patologic. Efectele pierderii individualităţii sunt salutate de către toţi cei ce vor să manipuleze mari mase de oameni. Sondajele de opinie, tehnica reclamelor şi moda abil dirijată îi ajută pe marii producători (capitalişti) din Vest şi pe funcţionarii (comunişti) din Est să dobândească acelaşii tip de putere asupra maselor.
8. Cursa înarmării nucleare – însă aceasta pune omenirea în faţa unor pericole mai uşor de evitat decât cele presupuse de procesele înfăţişate mai înainte.

Max Weber: Etica protestantă şi spiritul capitalismului

Încă de la apariţia ei, lucrarea lui Max Weber a provocat puternice controverse de ordin istoric, dar şi de ordin actual prin punerea în corelaţie a două categorii mari de fapte: religia şi dezvoltarea economică.

Capitalismul a condus la o dezvoltare fără precedent a societăţilor, ajungând să fie considerat singura cale raţională de dezvoltare modernă. Capitalismul a apărut în Europa Occidentală şi s-a extins treptat, ajungând un sistem de organizare economică de cuprindere mondială. In lucrarea sa, Weber explică cum a reuşit capitalismul să apară doar în anumite societăţi şi în altele nu.

Problema apariţiei capitalismului şi a dezvoltării economice şi sociale, în general elaborate de Karl Marx, continuă să fie foarte prezentă în gândirea şi acţiunile oamenilor politici din fostele ţări socialiste. Pentru a putea fi înţeleasă de un numar cât mai mare de oameni, aceasta a fost simplificată.

Dezvoltarea economică şi socială a fost posibilă datorită dezvoltării forţelor productive care a determinat perfecţionarea relaţiilor de producţie şi dezvoltarea unei anumite suprastructuri ideologice şi instituţionale.

In concepţia lui Weber, comportamentele economice au un conţinut etic intrinsic. Pentru anul modern, munca este o datorie, un semn de virtute şi o sursă de satisfacţie profesională. Aceasta este o trăsătura a “omului capitalist modern” însă ea are o origine transcedentală şi o semnificaţie religioasă pe care sociologul german îşi propune să o reliefeze.

Citeşte cartea aici:

Max Weber – Etica protestantă şi spiritul capitalismului