Elena Gheorghe, reprezentata României la Eurovision

Elena Gheorghe şi trupa ei

Elena Gheorghe, cu piesa “The Balkan Girls”, compusă de Laurenţiu Duţă, este câştigătoarea selecţiei naţionale pentru Eurovision 2009 şi va reprezenta România în competiţia europeană de la Moscova din 12-16 mai 2009.

Cântăreaţa în vârstă de 24 de ani a fost preferata juriului de specialitate, de la care a primit şase note maxime (nota 12), însă s-a aflat pe locul al doilea la televoting cu 3503 voturi, preferatele publicului fiind Blaxy Girls, cu 4861 voturi.

“Mi-a scris cu markerul pe frunte «prost»”

• Chiar dacă este sancţionată de legi, violenţa asupra copiilor, încă mai reprezintă o practică obişnuită de a educa, pune la învăţat sau la muncă un copil. Neputincioşi în faţa maturilor, copiii  sunt afectaţi în mod dramatic de acele evenimente la care i-au parte.
  

“Mi-a ars o palmă şi un picior în fund, fiindcă am ars mâncarea pe care încercam să o pregătesc” mărturiseşte un copil de clasa a III-a. Inconştienţi sau cu bună-ştiinţă, unii părinţi îşi bat copiii neîncetat. Cred că astfel îi va face să le ştie de frică, să-i respecte sau să nu le răspundă înapoi. “Cel mai mult ţip la el, dar dacă mă scoate din fire o ia!” zice Ana, 32 de ani. Dar oare ce se întâmplă cu acel copil care nici la şcoală nu are parte de această linişte emoţional-afectivă?

“Eşti cel mai prost din clasă!”

Consideraţi de noi “semănători de lumină” unii din profesori dovedesc că sunt contrariul. “Semănători de agresivitate şi violenţă” ar fi în cazul profesoarei care şi-a scris elevul cu markerul pe frunte “Prost”. Aşa se întâmplă în Republica Moldova. Fiindcă nu ştii răspunsul corect la întrebare, dascălii nu mai au puterea de a-ţi mai explica o dată, ci trece la alte metode de memorare. “Eram la lecţia de matematică. M-a trecut pe mine la tablă să fac împărţire. Dar nu prea am ştiut cum să o duc la capăt, mai ales cu restul… Învăţătoarea a început să ţipe la mine, spunând că sunt cel mai prost. M-a trecut în bancă, a luat un marker şi mi-a scris pe frunte cuvântul “Prost”. Atunci toţi tăceau, dar la pauză au început colegii să se râdă de mine…” spune ofensat şi neglijat Petrică din a II-a.

„Şcoala – mediu fără violenţă”

Îngrijoraţi de raportul UNICEF asupra situaţiei copiilor din ţară şi violenţa din şcoli, cei de la Ministerul Educaţiei şi Tineretului, încă din februarie 2008, au demart un proiect “Şcoala – mediu fără violenţă” ce cuprinde toate cele 1500 de şcoli din ţară, asigurând un parteneriat educaţional între copii, părinţi şi profesori.

Timp de un an de la debut, proiectul a organizat mai multe activităţi, printre care training-uri pentru pedagogi privind disciplinarea pozitivă şi non-violentă, ore speciale cu subiectul violenţei în toate şcolile, editarea unei broşuri pentru elevi, seminare informative pentru cadrele didactice şi administraţia instituţiilor de învăţământ etc.

De altfel, însuşi ministrul de atunci, Victor Ţvircun menţiona în cadrul conferinţei că “Este important, pe de o parte, să ajutăm copiii să înveţe despre comunicarea non-violentă şi să-şi dezvolte abilităţi de soluţionare paşnică a conflictelor, iar, pe de altă parte, să ajutăm profesorii să înveţe cum pot educa şi disciplina copiii fără a utiliza pedepse fizice sau psihologice”.

Violenţa împotriva copiilor, un rezultat al imaginilor televizate

„Scenele de violenţă la televiziune au crescut chiar şi la orele protejate. Este vorba de violenţa fizică şi psihologică, individuală sau de grup, traumatizantă sau cronicizată, care are drept cadru şcoala, suburbiile şi metropolele, stadioanele, familia şi cronicile obişnuite, în afară de filmele difuzate, în mare parte importate din SUA”, comentează ziarul italian „Il Messaggero”.

Protecţia copiilor a devenit o prioritate indiscutabilă. Aceştia trebuie apăraţi de agresiunile evidente şi oculte, fizice şi culturale. Un instrument atât de important şi prezent în case precum televiziunea trebuie să se afle în avangarda acestui obiectiv. În schimb, nu se întâmplă aşa şi se află mai mult ca oricând în centrul polemicilor din cauza influenţelor negative asupra copiilor.

Nu sunt suficiente atenţionările pentru părinţi la filme. Scenele reprobabile par să fie „sarea” audienţei. Nu simplele secvenţe reprezintă problema reală, ci climatul general, în care sunt exaltate valorile puterii absolute, ale cinismului şi venalităţii. Tot atât de dăunătoare pentru copii este şi vulgaritatea, forma cea mai insidioasă a violenţei. Violenţe sunt şi lacrimile false, locurile comune prezentate drept adevăr, demagogia, reaua credinţă şi falsele mitologii.

Piaţa ştirilor de televiziune împinge la o concurenţă fără frâu, jucată pe care informaţii dau mai mulţi fiori, lucru valabil şi pentru anchete şi „reality”, unde adesea se mizează pe imaginile cu efect. Micul ecran nu face altceva toată ziua decât să suscite anxiozitate celor care îl privesc. Duritatea gratuită a imaginilor, continuă provocarea între concurenţii constrânşi să învingă prin puneri în scenă a ştirilor aproape niciodată vesele. Toate acestea nu le dau răgaz niciodată telespectatorilor.

Copiii riscă să se sperie mult, şi prin urmare să se închidă în atitudini de apărare şi neîncredere. Nu este cel mai bun teren pentru a creşte. Răul concentrat pe micul ecran timp de multe ore pe zi oferă o falsă perspectivă mediilor în care trăiesc copiii. În această lumină televiziunea este mincinoasă.

Se spune că televiziunea este oglinda societăţii, iar societatea este plină de violenţe. Creşte rata violenţei? Televiziunea nu poate face nimic, poate numai să înregistreze fenomenul şi să îl reproducă pe ecran. Obiecţia este însă falsă. Televiziunea este orice numai oglinda societăţii nu, pentru că nu stă în afara societăţii, ca şi cum ar fi un ochi exterior, neutru, anonim. Dimpotrivă, stă în interiorul ei, este parte a jocului social, mai mult, contribuie la a-l crea, tot aşa cum creează şi face să circule stiluri de viaţă, imagini de lume, valori şi non-valori. Nu este niciodată un simplu mijloc, ci un mijloc în mâinile cuiva.

Desigur că televiziunea nu e şcoală, sarcina sa e alta. În orice caz nu aceea de a forma oamenii. Cu toate acestea, televiziunea „formează”. Există generaţii care se recunosc pentru faptul că au fost modelate de televiziunea anilor 80, mai degrabă decât a anilor 70, de exemplu. Dacă lucrurile stau aşa, cum poţi spune că televiziunea este inocentă, iar vina este a societăţii? Există responsabilităţi precise, mai ales pentru cei care o fac aşa cum e, plină de o violenţă stupidă, chiar înaintea responsabilităţilor celor care permit să fie făcută aşa.