Elena Gheorghe, reprezentata României la Eurovision

Elena Gheorghe şi trupa ei

Elena Gheorghe, cu piesa “The Balkan Girls”, compusă de Laurenţiu Duţă, este câştigătoarea selecţiei naţionale pentru Eurovision 2009 şi va reprezenta România în competiţia europeană de la Moscova din 12-16 mai 2009.

Cântăreaţa în vârstă de 24 de ani a fost preferata juriului de specialitate, de la care a primit şase note maxime (nota 12), însă s-a aflat pe locul al doilea la televoting cu 3503 voturi, preferatele publicului fiind Blaxy Girls, cu 4861 voturi.

“Mi-a scris cu markerul pe frunte «prost»”

• Chiar dacă este sancţionată de legi, violenţa asupra copiilor, încă mai reprezintă o practică obişnuită de a educa, pune la învăţat sau la muncă un copil. Neputincioşi în faţa maturilor, copiii  sunt afectaţi în mod dramatic de acele evenimente la care i-au parte.
  

“Mi-a ars o palmă şi un picior în fund, fiindcă am ars mâncarea pe care încercam să o pregătesc” mărturiseşte un copil de clasa a III-a. Inconştienţi sau cu bună-ştiinţă, unii părinţi îşi bat copiii neîncetat. Cred că astfel îi va face să le ştie de frică, să-i respecte sau să nu le răspundă înapoi. “Cel mai mult ţip la el, dar dacă mă scoate din fire o ia!” zice Ana, 32 de ani. Dar oare ce se întâmplă cu acel copil care nici la şcoală nu are parte de această linişte emoţional-afectivă?

“Eşti cel mai prost din clasă!”

Consideraţi de noi “semănători de lumină” unii din profesori dovedesc că sunt contrariul. “Semănători de agresivitate şi violenţă” ar fi în cazul profesoarei care şi-a scris elevul cu markerul pe frunte “Prost”. Aşa se întâmplă în Republica Moldova. Fiindcă nu ştii răspunsul corect la întrebare, dascălii nu mai au puterea de a-ţi mai explica o dată, ci trece la alte metode de memorare. “Eram la lecţia de matematică. M-a trecut pe mine la tablă să fac împărţire. Dar nu prea am ştiut cum să o duc la capăt, mai ales cu restul… Învăţătoarea a început să ţipe la mine, spunând că sunt cel mai prost. M-a trecut în bancă, a luat un marker şi mi-a scris pe frunte cuvântul “Prost”. Atunci toţi tăceau, dar la pauză au început colegii să se râdă de mine…” spune ofensat şi neglijat Petrică din a II-a.

„Şcoala – mediu fără violenţă”

Îngrijoraţi de raportul UNICEF asupra situaţiei copiilor din ţară şi violenţa din şcoli, cei de la Ministerul Educaţiei şi Tineretului, încă din februarie 2008, au demart un proiect “Şcoala – mediu fără violenţă” ce cuprinde toate cele 1500 de şcoli din ţară, asigurând un parteneriat educaţional între copii, părinţi şi profesori.

Timp de un an de la debut, proiectul a organizat mai multe activităţi, printre care training-uri pentru pedagogi privind disciplinarea pozitivă şi non-violentă, ore speciale cu subiectul violenţei în toate şcolile, editarea unei broşuri pentru elevi, seminare informative pentru cadrele didactice şi administraţia instituţiilor de învăţământ etc.

De altfel, însuşi ministrul de atunci, Victor Ţvircun menţiona în cadrul conferinţei că “Este important, pe de o parte, să ajutăm copiii să înveţe despre comunicarea non-violentă şi să-şi dezvolte abilităţi de soluţionare paşnică a conflictelor, iar, pe de altă parte, să ajutăm profesorii să înveţe cum pot educa şi disciplina copiii fără a utiliza pedepse fizice sau psihologice”.

Violenţa împotriva copiilor, un rezultat al imaginilor televizate

„Scenele de violenţă la televiziune au crescut chiar şi la orele protejate. Este vorba de violenţa fizică şi psihologică, individuală sau de grup, traumatizantă sau cronicizată, care are drept cadru şcoala, suburbiile şi metropolele, stadioanele, familia şi cronicile obişnuite, în afară de filmele difuzate, în mare parte importate din SUA”, comentează ziarul italian „Il Messaggero”.

Protecţia copiilor a devenit o prioritate indiscutabilă. Aceştia trebuie apăraţi de agresiunile evidente şi oculte, fizice şi culturale. Un instrument atât de important şi prezent în case precum televiziunea trebuie să se afle în avangarda acestui obiectiv. În schimb, nu se întâmplă aşa şi se află mai mult ca oricând în centrul polemicilor din cauza influenţelor negative asupra copiilor.

Nu sunt suficiente atenţionările pentru părinţi la filme. Scenele reprobabile par să fie „sarea” audienţei. Nu simplele secvenţe reprezintă problema reală, ci climatul general, în care sunt exaltate valorile puterii absolute, ale cinismului şi venalităţii. Tot atât de dăunătoare pentru copii este şi vulgaritatea, forma cea mai insidioasă a violenţei. Violenţe sunt şi lacrimile false, locurile comune prezentate drept adevăr, demagogia, reaua credinţă şi falsele mitologii.

Piaţa ştirilor de televiziune împinge la o concurenţă fără frâu, jucată pe care informaţii dau mai mulţi fiori, lucru valabil şi pentru anchete şi „reality”, unde adesea se mizează pe imaginile cu efect. Micul ecran nu face altceva toată ziua decât să suscite anxiozitate celor care îl privesc. Duritatea gratuită a imaginilor, continuă provocarea între concurenţii constrânşi să învingă prin puneri în scenă a ştirilor aproape niciodată vesele. Toate acestea nu le dau răgaz niciodată telespectatorilor.

Copiii riscă să se sperie mult, şi prin urmare să se închidă în atitudini de apărare şi neîncredere. Nu este cel mai bun teren pentru a creşte. Răul concentrat pe micul ecran timp de multe ore pe zi oferă o falsă perspectivă mediilor în care trăiesc copiii. În această lumină televiziunea este mincinoasă.

Se spune că televiziunea este oglinda societăţii, iar societatea este plină de violenţe. Creşte rata violenţei? Televiziunea nu poate face nimic, poate numai să înregistreze fenomenul şi să îl reproducă pe ecran. Obiecţia este însă falsă. Televiziunea este orice numai oglinda societăţii nu, pentru că nu stă în afara societăţii, ca şi cum ar fi un ochi exterior, neutru, anonim. Dimpotrivă, stă în interiorul ei, este parte a jocului social, mai mult, contribuie la a-l crea, tot aşa cum creează şi face să circule stiluri de viaţă, imagini de lume, valori şi non-valori. Nu este niciodată un simplu mijloc, ci un mijloc în mâinile cuiva.

Desigur că televiziunea nu e şcoală, sarcina sa e alta. În orice caz nu aceea de a forma oamenii. Cu toate acestea, televiziunea „formează”. Există generaţii care se recunosc pentru faptul că au fost modelate de televiziunea anilor 80, mai degrabă decât a anilor 70, de exemplu. Dacă lucrurile stau aşa, cum poţi spune că televiziunea este inocentă, iar vina este a societăţii? Există responsabilităţi precise, mai ales pentru cei care o fac aşa cum e, plină de o violenţă stupidă, chiar înaintea responsabilităţilor celor care permit să fie făcută aşa.

Fabrica de Staruri: Preferaţi în Finală?!

• În cele ce urmează vom analiza ale cui sunt cele mai mari şanse de a câştiga trofeul de “vedetă” a fabricii de staruri. Bineînţeles că ne este greu a ne pronunţa, întrucât în concurs rămân tot mai puţini. Şi pe săptămână ce sunt eliminaţi, se întâmplă şi să rămână chiar cei mai buni (mă rog cu excepţii, poate).

Deci să revenim la ale noastre. La prima vedere, se pare că, pe un forum de discuţie, vizitatorii spun că reale şanse de câştig le are Alexandru, Vasile, Dibo şi Adriana, Gloria, Stela. Pe de altă parte, şansele, se pare le surâd şi lui Stela, Vasile sau Fatima. Chiar dacă ar părea oarecum straniu, fiindcă fusese condamnat la eliminare de nu ştiu câte ori, alţii îi oferă şanse şi lui Nicon. “Dima, Alexandru, Gloria, dar dacă sincer acum mă gândesc că şi Nikon poate ajunge în finală, cu toate că primul concert a fost dezastruos, se observă o creştere majoră şi nu se ştie ce va fi până la sfârşit” spune Andrei Ţurcanu.

Svetlana Prigală, fidelă emisiunii “Fabrica de Staruri” menţionează că “pe locul I i-aş pune pe Alexandru şi Gloria, iar pe Stela, Adriana şi Dima pe locul II. Aceştia trebuie să muncească mult, mai cu spor”.

“Cu siguranţă că în final va rămâne Alexandru Manciu” spune Maria, fiindcă, crede ea, acesta este unicul care are cea mai mare experienţă “de scenă” şi asta contează cel mai mult pentru a susţine un concert sau a face show pe scenă. Tot după Maria, “Stela, Gloria, Vasile, Dima sunt cei care au cele mai bune voci din concurs şi, cred eu, au falsat cel mai puţin până acum”. Cristina Bejenari crede şi ea că Alexandru are cele mai mari şanse de a câştiga, dar ea personal nu este de acord cu acest lucru. “Să fim serioş, de la începutul proiectului a fost clar că câştigător va deveni Alexandru Manciu. Cântă destul de bine, nu arată rău, dar ar trebui să ofere şansa şi altora. Nu-i este oare de ajuns anii petrecuţi la Tanti Ludmila Show şi la conservator? Ruşine Alexandre!”.

Pe de altă parte, mai mulţi sunt de părere că în acest concurs este totul de mult decis. Astfel, toţi arată spre Alexandru ca fiind preferatul tuturor, inclusiv al juriului şi al producătorilor.

Oxana Parasciuc la fel ne spune acelaşi lucru: “Şi eu cred că Sandu are toate şansele şi este practic unicul care nu a avut niciun eşec… Adriana, de asemenea, e bună! Dar Vasile? De acord, are voce bună, ştiu pentru că am avut ocazia să-l cunosc înainte de acest show… dar nu ştiu de ce îşi doreşte să rămână în umbră, atât în casă, cât şi pe scenă. Are nevoie de curaj şi  trebuie să-şi dea frâu liber vocii”.

Concluzionând, zicem şi noi că cele mai mari şanse de a câştiga grandiosul show “Fabrica de Staruri” de la Prime le are Alexandru Manciu, Vasile, Adriana şi Stela sau Fatima.

“Copilul bătut”: problemă socială

• Copii bătuţi, maltrataţi, lăsaţi de părinţi singuri sau trimişi în căutarea banilor pentru băutură. Sunt chestii pe care, poate, cei care citesc acum nu le-au trăit, dar undeva, cândva, le-aţi văzut, în stradă, într-un film bun care a câştigat Oscar-ul etc. Expresia “copil vagabond” pare să fie o accepţiune a modernităţii, alături de drogaţi, prostituaţi etc.

Maltratarea copilului este orice rănire cu intenţie a unui copil

Încă din 1960, când a fost pentru prima oară identificat ca o problemă socială “modernă”, s-a scris foarte mult despre abuzul asupra copiilor. In Anglia, Societatea Naţională pentru Prevenirea Cruzimilor asupra copiilor a produs încă de la sfârşitul anilor 60 multă literatură pe baza statisticilor de incidenţă din registrele cazurilor de risc şi metode de lucru cu familiile care au săvârşit abuzuri asupra copiilor.

Termenul de “abuz asupra copilului” a fost folosit pentru prima oară de Kempe, în 1962, pentru a descrie “copilul bătut“. Conceptul a fost extins în mod constant. În anii care au urmat, a ajuns să fie folosit pentru toate formele de rele tratamente, nu doar pentru abuzul fizic, dar şi pentru formele de neglijare şi abuz emoţional şi sexual.

Între anii 1965 şi 1985, literatura care analiza abuzurile asupra copilului s-a dezvoltat enorm, mai întâi în America şi apoi şi în Anglia. Schimbarea denumirilor de la copilul bătut la răniri neaccidentale, până la abuzurile actuale asupra copiilor, sugerează că descoperirile de mâine vor face ca definiţiile de astăzi să fie necorespunzătoare. De exemplu, conceptul de abuz sexual a fost puţin menţionat pâna târziu, în anii 70, dar acum constituie o preocupare majoră.

Problema abuzului asupra copilului este acum de interes internaţional. În 1976, s-a fondat Societatea Internaţională pentru Prevenirea Abuzurilor asupra Copiilor şi a Neglijării acestora, urmată în 1978 de Asociaţia Britanică pentru Studiul şi Prevenirea Neglijării şi Abuzului asupra Copiilor. Conferinţele internaţionale atrag acum sute de auditori şi aproape tot atâtea studii şi documente legate de acest fenomen.

A. W. Franklin, unul din iniţiatorii acestei preocupări, afirma în 1983 că “În ultimul deceniu, am văzut problema copiilor maltrataţi fizic, deschisă să includă şi maltratările emoţionale, neglijentele, abuzul sexual asupra copiilor, exploatarea sexuală sau prostituţia, pornografia, copiii siliţi să muncească şi manipularea instituţionalizată a copiilor”. Tot el sugerează că cei care lucrează în acest domeniu ar trebui să conlucreze cu organisme internaţionale, cum ar fi Organizaţia Internaţională a Muncii, Organizaţia Internaţională a Sănătăţii, UNICEF, Liga Împotriva Sclaviei. Mulţi autori interesaţi de această problemă şi-au pus întrebarea: de ce opinia publică nu s-a preocupat înainte de abuzul asupra copiilor. David Gil a încercat să dea un răspuns acestei întrebări. Ca prim motiv a identificat dificultatea definirii abuzului asupra copiilor, atrăgând atenţia că este foarte greu să se facă deosebirea între comportamentul intenţionat sau neintenţionat al părinţilor. În cele mai multe cazuri, părinţii sunt cei care depun mărturie, copilul nefiind întrebat. Mentalitatea tradiţională în ceea ce priveşte drepturile părinţilor asupra copiilor a constituit un al doilea motiv al întârzierii preocupării pentru abuzul asupra copilului. Bătaia este unul din aceste drepturi. Cultura tradiţională aprobă pedeapsa corporală şi apară dreptul părinţilor de a-şi creşte copiii aşa cum cred ei de cuviinţă. Această concepţie a început să se schimbe puţin câte puţin o dată cu intrarea în vigoare a drepturilor copiilor promovate de Societatea pentru prevenirea Cruzimilor asupra Copiilor.

Violenţa în familie, de natură fizică, psihologică sau socială, este una din cele mai serioase probleme cu care se confruntă societăţile moderne

Calitatea vieţii multor copii poate fi înţeleasă prin abuzul la care sunt supuşi în mediul familial, uneori chiar de la naştere. Statisticile arată că, într-un procent alarmant de mare, părinţii consideră că una dintre cele mai bune metode de a-şi cuminţi copiii este bătaia. In fiecare an, mii de copii maltrataţi de proprii părinţi ajung în grija asistenţilor sociali, în vreme ce mulţi adulţi sunt decăzuţi din drepturile legale, însă mai sunt zeci sau poate sute de mii care îndură cu stoicism corecţiile aplicate de adulţii iresponsabili.

Abuzul fizic cauzează leziuni/răniri ale corpului, cum ar fi tăieturi, vânătăi, arsuri, fracturi osoase, înţepături sau afectări ale organelor interne.

Abuzul psihologic este un pattern de acţiuni sau lipsa unor acţiuni intenţionale, verbale sau comportamentale, care transmit unui copil mesajul că ea sau el este lipsit de valoare, slab, neiubit, nedorit, în pericol sau că este valoros doar fiindcă îndeplineşte nevoile altcuiva. Refuzul de a oferi suportul emoţional, izolarea sau terorizarea unui copil sunt forme ale abuzului psihologic. Violenţa domestică la care un copil este martor este de asemenea considerată o formă de abuz psihologic.

Nu lăsaţi copiii pradă maltratării, ajutaţi-i ori de câte ori îi simţiţi în pericol şi aplanaţi conflictele, apelând la serviciul autorităţilor.

Imbecilii nu sunt neapărat proşti

• Dintotdeauna am afirmat că mă enervează imbecilii, credulii, aroganţa, cocalarii sau piţipoancele. Jegoşii sunt o altă categorie, dar la care voi reveni mai târziu. Acum, liniştit, să vorbim de imbecili şi imbecilitate.

Citesem undeva că imbecilitatea, chiar dacă nu se predă în şcoli, este şi ea un proces de învăţare. Mă rog, o fi… fiindcă nu face parte din niciun partid politic, nu are susţinători, nu este o infracţiune, dar este agresivă. Unii se nasc cu ea, alţii o capăta pe parcursul vieţii. DEX explică cuvântul de “imbecilitate” – deficienţă mintală gravă, caracterizată prin incapacitatea de a depăşi nivelul intelectual al vârstei preşcolare; idioţenie, tâmpenie, om necugetat, prostie.

Şi foarte interesant mi s-a părut faptul că imbecilitatea nu poate fi oprită, dar imbecilul poate fi ocolit. Cum? Sunt curios şi eu?! Să vedem…

1. Imbecilul se naşte imbecil. Creşte. Se dezvoltă. Evolueaza în propria imbecilitate, confundând ignorarea de către ceilalţi cu ignoranţa celorlalţi.
2. Imbecilul nu este neapărat prost. Adesea imbecilul dă dovadă de un soi de inteligenţă care-i permite să-şi poleiască imbecilitatea cu diplome şi titluri.
3. Lingău prin definiţie, imbecilul are scop în viaţă atingerea recunoaşterii sociale. Orice recunoaştere socială a unui imbecil scoate în evidenţă doze noi de imbecilitate.
4. Autosuficient, imbecilul crede că reacţiile alergice pe care ceilalţi le au în faţa imbecilităţii sunt forme de respect faţă de propria persoană.
5. Imbecilul nu poate fi contrazis: fără a se îndoi vreodată de sine, se consideră deţinător al adevărului absolut. Imbecilul nu face afirmaţii, el dă sentinţe.
6. Imbecilul nu are nevoie de fraze, ci doar de cuvinte rupte din context. Imbecilului îi place să epateze, citând fără sens tot ce crede că ar putea impresiona.
7. Imbecilul nu dialoghează; el doar jigneşte. A jigni este singura sa bucurie şi, atât cât i se poate aplica noţiunea, singura sa compasiune.
8. Cu imbecilul nu se poate comunica. Imbecilul te poate auzi doar dacă vorbeşti pe limba sa, însă, chiar şi atunci, nu te poate înţelege.
9. Imbecilul se consideră superior celui care, de ruşine, refuză să-i răspundă la imbecilităţi. Ceea ce pentru ceilalţi este penibil, pentru imbecil este glorios.
10. Delator prin vocaţie, este iubit de corporaţii, de instituţii de stat şi de partide şi ajunge, nu de puţine ori, în poziţii de conducere.
    

Mi se pare interesant punctul 10. Cel puţin, pentru Republica Moldova, încă este valabil lucrul ăsta.

Coraportul dintre Parlament şi societatea civilă

• Transparenţă, eficienţă, deschidere, spiritul de dialog, responsabilitate/ raportare, respectarea legii, acceptarea diversităţii şi a pluralismului – sunt doar unele din clauzele ce presupene o colaborare dintre Parlament şi societate civilă.

O cooperare permanentă şi deschisă dintre Parlament şi societatea civilă presupune un impact asupra populaţiei. Or, puterea legislativă, prin activitatea sa, ţinând cont de recomandările societăţii civile poate asigura un echilibru în societate. Contribuţia societăţii civile la în acest context este de evalua problemele cu care se confruntă societatea, încurajarea iniţiativelor civice, eficientizarea democraţiei participative şi a procesului decizional etc.

Organizaţiile societăţii civile pot avea un rol important în mobilizarea diferitor actori sociali în scopul unei participări mai eficiente/ intense în procesul politic şi a guvernării publice. Ca să ajungem însă, la toate aceste deziderate este necesar să respectăm anumite principii. Acestea vin să potenţeze criteriile pe care se bazează o cooperare eficientă dintre Parlament şi societate civilă. Principiile care stau la baza acestei cooperări sunt: participarea, transparenţa, egalitate, independenţă, eficienţă. Aşadar, organizaţiile societăţii civile vor implicate în procesul de cooperare şi beneficiază de un tratament egal şi deschis. Prin implicarea societăţii civile activ şi constructiv în procesul de cooperare, propunerile lor vor putea să aibă un impact asupra dezvoltării iniţiativelor legislative, iar Parlamentul să poată beneficia din plin de pe urma procesului de cooperare.

Organizaţiile societăţii civile pot contribui la o cooperare responsabilă prin sporirea transparenţei şi a accesibilităţii informaţiei despre constituirea şi implementarea politicilor guvernamentale. Activităţi ale societăţii civile care servesc realizării acestor obiective pot fi: identificarea, publicarea şi distribuirea informaţiei despre subiecte de legislaţie, prevederi legale, bugetarea resurselor pentru cheltuieli publice, implementarea politicilor şi a programelor şi despre subiecte de interes special. Informaţia poate fi publicată şi distribuită direct de către grupuri în cadrul societăţii civile, sau prin mass media.

Participarea societăţii civile la procesul de cooperare cu Parlamentul formează şi o echitate socială prin respectarea drepturilor omului şi a legii. Aş putea menţiona aici rolul de advocacy al organizaţiilor specializate în drepturile omului în exercitarea presiunii pentru implementarea legilor existente, propunerea unor iniţiative legislative şi a unor reforme instituţionale pentru îmbunătăţirea funcţionării şi responsabilităţii faţă de societate a organelor de stat de securitate şi poliţie. Tot aici, putem menţiona şi rolul protector al societăţii civile în protejarea indivizilor ameninţaţi de state represive, apărarea drepturilor lor prin procese legale oficiale, de exemplu prin prestarea de servicii paralegale grupurilor de cetăţeni care nu au acces liber la instanţele de judecată.

Pe data de 19.12.2005, în temeiul articolului 73 al Constituţiei Republicii Moldova şi articolului 44 al Regulamentului Parlamentului, Preşedintele Parlamentului Marian Lupu a înaintat cu titlul de iniţiativă legislativă proiectul hotărârii Parlamentului Republicii Moldova pentru aprobarea Concepţiei privind cooperare dintre Parlamentul Republicii Moldova şi societatea civilă. Astfel, aici întâlnim şi formele de cooperare dintre Parlament şi societate civilă. Acestea sunt: consultare permanentă, întruniri ad-hoc, audieri publice, conferinţe anuale. Astfel, Parlamentul Republicii Moldova este obligat să pună la dispoziţia societăţii civile proiectele de acte legislative.

Nu ne rămâne decât să urmărim cu se desfăşoară această cooperare. Iar pentru o bună cooperare trebuie să fim active, să ne implicăm, să promovăm şi să ştim exact ce vrem.