Libertatea presei este libertatea poporului

• “Multumim pentru ultima oara presei inainte de a o lua la bataie” (Traian Basescu, ziarul National – 6 octombrie, 2004) versus “Orice politica sau stat care sublima libertatea presei va ajunge sa ia libertatea poporului” (Traian Basescu in campania pentru alegerile prezidentiale – 2004)

Relatia dintre presa si putere a fost tot timpul una de conflict. Asta nu inseamna ca in momentul in care puterea politica a avut motive de lauda, presa a ramas surda. Politicul insa nu a avut niciodata o relatie constanta cu presa. Formal, au existat doua moduri de comunicare:

- inchisa (de tip Iliescu, limba de lemn si discursul aluziv fiind frecvente);

- deschisa (de tip Basescu, care a apasat puternic pedala emotionala sau comentariile “colorate”).

Thomas Jefferson (1787): “Daca as avea putinta de a hotari ce e mai bine, guvern fara ziare sau ziare fara guvern, n-as sta nici o clipa pe ganduri: as alege a doua varianta”.

Presa? Câine de pază? A cui?

La origine, presa a aparut cu vocatia de martor, adica sa furnizeze adevarul despre fapte si sa contribuie la formarea opiniei publice. Asadar, presa formeaza spatiul public informand spatiul public. Dar spatiul de legitimare atat al presei (care agita publicul) cat si al politicului este corpul social. Apare intrebarea: in ce masura tin cont presa si politicul de societate? Presa nu ar trebui decat sa ofere mecanismul de unificare al opiniei publice iar politica e obligata sa tina cont de opinia publica, nu de opiniile din presa care nu apartin opiniei publice.

Televiziunea, in schimb, a devenit dintr-un martor scrupulos intr-un actor care prezinta stirile si, in plus, contribuie la crearea lor. Moderatorii se transforma de multe ori in provocatori ai reactiilor sau evenimentelor de pe scena politica.

In plus, mai este un aspect: politicienii tin foarte mult la imaginea lor; daca un politician nu e vizibil, inseamna ca electoratul il uita si nu va supravietui in politica. Astfel, orice om politic vrea sa fie cat mai prezent in presa. Cand nu este la televiziune, politicianul X este in biroul sau, privind la Tv comentariile politicianului Y, adversarul sau.

Legitimitatea presei vs Responsabilitatea jurnalistului, Credibilitatea – sunt doar trei dintre criteriile definirii meseriei de jurnalist in raport cu politicul.

Fragmentarea presei – sau cum anumite publicatii prefera doar un tip de subiecte pentru prima pagina (cu precadere cele cu iz de scandal, pe criteriul unei afinitati deosebite a publicului pentru subiectele de acest gen).

Teoria bulgarelui de zapada – sau cum unele subiecte, aparent lipsite de substanta, devin cap de afis pentru o saptamina intreaga in vreme ce alte subiecte (sociale, de tipul Rosia Montana) sunt doar “material in plus” pentru ultima pagina de actualitate.

Jurnalismul cetatenesc, discutiile de pe forumuri genereaza modul acesta de alcatuire a agendei unei zile.
S-a profesionalizat sau a devenit tot mai aservita presa in ultimul timp?

Raportul “Libertatea presei in lume” (Reporters sans Frontieres): in lume, doar intr-un an, au fost:
- 100 de jurnalisti inchisi
- 53 ucisi in timpul serviciului (dintre care 15 erau colaboratori)
- 907 arestati
- 1146 agresati sau amenintati
- 622 de structuri media sunt cenzurate (Islanda, Norvegia si Estonia – top 3, Romania este pe locul 42)

Cazul Romeo Rosiianu (un jurnalist din Baia Mare care “a indraznit” sa scrie cum edilul orasului cheltuie banii publici in mod nejustificat) – amenintat (2005)

Totusi, scopurile oricarei institutii media sunt:
- sa serveasca publicul
- sa faca profit

Am putea spune foarte bine ca avemo presa proasta pentru ca avem o clasa politica de nimic, un campionat de fotbal penibil si o cultura inaccesibila. Dar acesta nu ar fi decat un discurs demagogic (adoptat de multi formatori nihilisti de opinie sau de politicieni curajosi). Totusi, libertatea presei este, de multe ori, asigurata de un puternic suport financiar. Daca mai adaugam ca politicul este dependent de presa (rolul de gatekeeper), inseamna ca presa va avea o relatie duplicitara cu politica, dupa modelul relatiei politicienilor cu adversarii sau aliatii lor. In final, totul este o lupta de supravietuire. Iar cum supravietuirea depinde intr-o masura mara de bani, inseamna ca totul este o afacere

Crăciun Fericit tuturor!

Fie ca sărbătoarea sfântă a Crăciunului să vă umple casa de dragoste, lumină, fericire şi linişte sufletească.

De Sfintele Sărbători îţi doresc să ai parte de tot ce ai şi mai vrei, de tot ce nu ai şi îţi doreşti, de tot ce îţi lipseşte şi nu ştii! Primeşte lumina în adâncul sufletului tău şi lasă bucuria să iasă la suprafaţă!

LA MULŢI ANI!

În Moldova: Fabrica de Staruri

După multe pregătiri, stres, “montaj” iată că a ajuns şi în Moldova gradiosul show “Fabrica de Staruri“. Până acum, mai multe posturi Tv au desfăşurat asemenea concursuri. Însă, probabil, ai noştri au fost inspiraţi de “Megastarul” din România, difuzat de Prima Tv şi prezentat de frumoasa Andreea Raicu. Acum, să fim sinceri, prin comparaţie, al nostru, din prima ediţie, a lăsat impresii nu prea bune pentru telespectatori. De ce? Organizarea nasoală, formatul “neformat” etc. Dar cel mai tare m-a impresionat cum ăştea de la Prime Tv au montat aşteptările, părerile concurenţilor. Cel care întreba e de-a dreptul un inculturist de viţă nouă. Cel puţin aşa mi-a lăsat să cred. Altfel, cum s-ar explica stilul său, “Şî şi ni mai poţi spuni?“, “Ţîe îţi plaşi aişi?” şi alte întrebări formulate aiurea, fără nicio noimă de om de televiziune. Iar asemenea întrebări, de obicei, le discută participanţii între ei, la o şuetă, la o bere etc. Măcar n-au exclus din cadre momentele în care aşa-zisul jurnalist le pune acestora întrebările. Fără nicio consecutivitate, aranjate haotic, de parcă i-ar fi luat pe sus din stradă. Apoi cum poţi să crezi şi să transmiţi telespectatorilor (care eventual trebuie să voteze candidatul preferat) că aceşti tineri pot ajunge vedete. În contextul în care le-a prezentat o imagine proastă, majoritatea “străduindu-se” să vorbească literar… gest eşeuat până la urmă.

Care ar fi cuvântul care ar caracteriza până acum show-ul? Dezamăgire? Puţin spus. Gafele, bâlbicii au fost puse “pe masa” de sărbătoare, iar neprofesionalismul le-a ţinut foarte bine compania. Ca să vezi ce coincidenţă. Şi totuşi, lumea exlacama nebună “Uraaaaaaaaaaaaa!!!! Şi la noi este Fabrica de Staruri!“. Încotro?

O practică regulată: îl batem şi “se face cuminte”?!

• Sunt motive suficiente pentru a ne convinge de perpetuarea violenţei împotriva copiilor, ca practică regulată… Explicaţiile se găsesc în lipsa de comunicare generată – paradoxal – de cutumele formate în perioada anterioară apariţiei unui copil, care obligă, de cele mai multe ori, la revizuirea poziţiei sociale şi, de multe ori, reconsiderarea vieţii profesionale.

Totuşi, violenţa în familie face ravagii mai ales prin zona rurală sau în regiuni slab dezvoltate, unde oamenii nu prea gândesc aşa cum scrii tu – grijile lor situându-se în cu totul alte direcţii decât în păstrarea siluetei sau a statutului între prieteni.

Evoluţia extrem de abruptă a societăţii, încercările de integrare într-o viaţă normală, la standarde contemporane, însă cu păstrarea unei bune părţi dintre obiceiurile barbare în zona subconştientului, a instinctului, toate acestea duc la umflarea unui uriaş balon de frustrări şi complexe bine ascunse, pe care individul le scoate la iveală de regulă atunci când se află în situaţii de criză, sub presiunea stresului sau a supra-solicitării nervoase.

“Eu te-am făcut, eu te omor”

Sunt sigur că mulţi dintre noi am auzit acest principiu de educare care spune clar “Eu te-am făcut, eu te omor”. Şi nu este unul ce ţine de domeniul trecutului. Are destui adepţi şi până în prezent. Vova, a acceptat să vorbească cu mine şi să-mi spună cum i-a zis tatăl său “eu te-am făcut, eu te omor”.

Vladimir (Vova) P., raionul Ialoveni. Septembrie, 2008

Vladimir (Vova) P., raionul Ialoveni, 12 ani: “Eu sunt un băiat mai puţin cuminte. Cred că ţi-a spus învăţătoarea… Fiindcă eu vreau să fac glume, să mă distrez. Acasă eu nu am cu cine. Mama şi tata mă pun mereu la lucru, să mătur, să tai lemne, la vaci, eu cu calul… mai multe”. “Am încercat odată să le spun că m-am săturat, că vreau şi eu să plec cu băieţii din clasă la fotbal să ne jucăm. Dar a zis să stau acasă, fiindcă am de lucru. Cei care pleacă sunt de capul lor. Şi m-am pus pe prag şi nu vroiam să fac nimic, eram tare supărat. Tata a venit la mine şi a început să strige, dar eu am fugit. A început să mă înjure şi să zică că “eu te-am făcut, eu te omor, şi gata, am scăpat de tine“. Eu tare m-am speriat… de atunci nu le mai ies din cuvânt”. Acum, Vova, aşteaptă cu nerăbdare să termine gimnaziul şi, zice el, să plece de acasă, undeva la muncă. Agresiunea verbală a tatălui său, îl face pe băiatul de 12 ani să se întebe “de ce să mă omoare? de ce m-au făcut atunci?“. Nimeni, probabil, nu-i poate înţelege suferinţa şi calvarul prin care trece, decât cei care se regăsesc în situaţia lui Vova.

“Pe drum trăiesc, mănânc, dorm, râd…”

Şi dacă unii încearcă să cultiveze în copii decenţa, simţul valorii personale, respectul de sine şi faţă de ceilalţi, încrederea în forţele proprii – alţii o spun fără jenă că “eu te-am făcut, eu te omor”. Ajung copiii, din cauza părinţilor, problemelor familiale, violenţei domestice, alcoolismului să-şi spună “pe drum trăiesc… şi tot un drum visezi”.

Da, chiar în centrul Chişinăului, la intersecţia străzilor Tighina şi Varlaam. Aici am găsit-o şi pe Tania, o fată de doar 9 ani. “Eu nu am familie. Şi mama e pe aici (în stradă, n.r.)… Tata a bătut-o pe mama tare… El bea şi ne bate pe toţi. Acum nu avem nici casă, unde să dormim”. “Sunt ce-a mai mare, am un frate mai mic, dar e la mama. Eu acum, stau aici, poate îmi va da cineva bani ca să ne cumpere mama de mâncat” spune vocea unei copile care nu ştie ce e un abecedar. Asemenea cazuri, în care copiii se nasc într-o familie cu părinţi iresponsabili şi alcoolici sunt multe. Oare de ce se ajunge ca tot aceşti copii să fie pedepsiţi?!

În sfera Drepturilor Copilului: Bătaia NU e ruptă din rai!

Bătaia NU e ruptă din rai

• Republica Moldova se află printre puţinele ţări din lume în care legislaţia interzice folosirea pedepselor corporale asupra copilului. Totuşi, specialiştii sunt de părere că mai avem de lucrat la acest capitol. O mare parte a părinţilor sunt încă de părere că bătaia „e ruptă din rai”.

Abandonarea copiilor de parinţii care pleacă la muncă in străinătate este calificată de cotidianul britanic „Daily Telegraph”, într-un articol drept „o nouă formă de abuz asupra minorilor”. Semnatarul articolului enumera, pe scurt, cele mai tragice cazuri de copii ai căror părinţi sunt plecaţi în străinatate pentru a câştiga bani.

La nivel global, doar 16 state au interzis aplicarea pedepselor corporale (printre care şi Republica Moldova), în timp ce 153 încă permit acest tip de pedeapsă. Ceea ce înseamnă că peste 1,5 miliarde de copii trăiesc în ţări în care această formă de violenţă este legală. 106 ţări nu interzic aplicarea pedepselor corporale în şcoli, 147 de ţări nu interzic aplicarea acestora în instituţii de îngrijire alternativă. Astfel, peste 125 miliarde de copii riscă bătaie în şcoală.

„O palmă, dar totuşi o ia”

Violenţa (fizică şi verbală) ca instrument al educaţiei este, din nefericire, un reflex aproape ereditar pentru fiecare dintre părinţi. „Imaturitatea parentală este principala cauză a violenţei faţă de copii. Cuplurile de astăzi continuă să decidă a avea urmaşi în funcţie de străvechile motivaţii, fără nicio planificare familială. Or, acest lucru duce la o iresponsabilitate parentală, fapt pentru care părinţii nu sunt capabili să-şi educe copiii, aplicând metodele vechi, cum ar fi bătaia” explică psihologul Adrian Matei.

„Nu pot să zic că îmi educ copilul cu bătaia. Îl supraveghez în permanenţă. Dacă face ceva nu bine, încerc să-i explic. Niciodată nu m-am aruncat la el cu palma sau cu vorbe grele aşa cum o fac alţi părinţi. Cel puţin încerc să-mi educ copiii aşa cum au făcut-o părinţii cu mine şi fraţii mei. Şi, bineînţeles, rar, dar o palmă totuşi o ia, atunci când cu vorba bună nu se înţelege” spune Elena Olaru, mamă a unui copil de 8 ani.

Părinţii au devenit mai puţin grijulii cu copiii lor

Tudor, a devenit recent tată. Nu ştie această „profesie”. Dar speră să se descurce. Acum, speră doar să aibă timpul necesar pentru copilul său, să nu-l neglijeze. Întrebat dacă şi-ar bate băiatul când nu-l va asculta, acesta zice că nu, nici gând. Fiindcă, crede el, copiii zilelor noastre sunt pesimişti. Iar acest lucru este din cauza părinţilor care sunt indiferenţi şi n-au răbdare cu propriile odrasle. „Noi, cei tineri, care întemeiem o familie nu ne prea place să stăm de veghe nopţile. Devinim inevitabil din ce în ce mai iritati, mai puţin tandri şi grijulii, mămici obişnuite a face obiectul admiraţiei faţă de look-ul dinainte, în lupta cu kilogramele în plus etc”. „Creşterea copilului devenit mult mai vioi, mai neascultator, mai dornic de a acapara toată atenţia şi afecţiunea părinţilor este pentru noi o răbunire. Aceasta este de moment sau o acumulare a problemelor cotidiene” ne explică Tudor, convins că va încerca să-şi ofere toată dragostea şi căldura necesară copilului său.

Generaţia „singur acasă” – o nouă formă de abuz

Jurnaliştii de la „Daily Telegraph” apreciază că abandonarea copiilor de către părinţii plecaţi la muncă e „o nouă formă de abuz”. Aceasta a intrat în atenţia presei britanice, îngrijorată de invazia muncitorilor străini pe teritoriul ţării lor şi nu numai.

Datele statistice relevă că în doar trei luni, numărul celor declaraţi plecaţi la muncă peste hotare s-a majorat cu 100 mii de persoane. Astfel, numărul persoanelor declarate de către gospodării plecate în alte ţări la lucru sau în căutare de lucru în trimestrul III curent a fost de circa 343 mii persoane în comparaţie cu 253 declarate în trimestrul II al anului 2008. În aceste condiţii, copiii sunt lăsaţi în grija bunicilor, oameni bătrâni, măcinaţi de boli şi deja obosiţi de a lua-o de la capăt cu educaţia copiilor. Alţii ajung în grija unor rude îndepărtate, nu puţini sunt daţi în „custodia” vecinilor, care se obligă în schimbul banilor să mai dea o fugă pe la cei mici lăsaţi de izbelişte prin gospodării sau printre pereţii apartamentelor. Uneori aceşti copii ajung pe străzi, sunt trimişi la cerşit sau sunt obligaţi să muncească din greu.

„… vreau şi eu să mă atingă pe cap mama…”

Mihai Radu are acum 14 ani. Părinţii lui au plecat în Italia când avea 2 ani. Bunicii sunt cei care l-au crescut. Nu pot vorbi despre Mihai că a devenit un tânăr fericit. Dimpotrivă, este delicvent. Am încercat să discut cu el, să-i aflăm soarta. „Eu sunt aşa cum sunt… poate mă voi schimba cândva, dar acum nu pot. Eu mă plictiseam să stau cu bunicii. De aceea fugeam de acasă… Îmi interziceau să ies de mic la joacă, să mă uit la televizor. Uite aşa am început să fur (…) Eu nu-mi dădeam seama ce făceam, dar de bătut eram. Eu nu aveam părinţii lângă mine să le spun că-mi lipsesc, că vreau şi eu să mă atingă pe cap mama…”. Şi nimic, probabil, nu putea suplini dragostea de mamă şi de tată. Lucrul acesta l-am observat şi din privirile lui Mihai, nesigure, dificile, în căutarea unui punct de sprijin. Ar fi vrut să-mi spună, parcă, că e un copil fericit, învaţă şi simte căldura părinţilor.

Caracterul evident comercial şi senzaţional al unor publicaţii sau programe TV

În societatea contemporană, unele mijloace de comunicare în masă încearcă să ofere programe sau publicaţii care să răspundă anumitor „nevoi” ale beneficiarilor informaţiei. Exacerbarea violenţei, a erotismului, a prostituţiei, pot produce schimbări majore, uneori tragice în comportamentul uman, dezumanizând raporturile dintre om şi semenii lui, ducând la acte de delicvenţă – uneori chiar juvenile – la degradarea vieţii de familie sau descoperirea acesteia, îndepărtându-l de comunitate, de societate, de valorile morale. Chiar dacă nu se ajunge la această adevărată schizofrenie, articolele sau programele de această factură pot duce la indiferentism.

Să luăm de exemplu, numai două din elementele caracteristice majorităţii producţiilor cinematografice – violenţa şi pornografia – pe care dezvoltarea mijloacelor în masă – mai ales prin intermediul – TV le-au făcut accesibile unui public larg, inclusiv copiilor şi tinerilor. Preponderenţa imaginii împinge cuvântul pe planul secund. Un tânăr sau copil, mare consumator de programe de televiziune, este un om a cărei privire este antrenată în mod forţat spre exterior. Succesiunea rapidă a imaginilor creează permanent noi impresii şi acţiuni care înlănţuie gândirea şi face imposibilă orice tentativă de trezire şi de apelare a „privirii interioare”. Un astfel de tânăr devine dependent de stimulii exteriori şi, din această cauză, posibilitatea sa de interiorizare se atrofiază până la dispariţie. Închis în universul său virtual, tânărul sau copilul – acesta din urma mai ales cu programele de desene animate – găseşte o falsă şi egoistă împlinire a aspiraţiilor sale spirituale şi intelectuale.

Efectele acestei „teledependenţe” sunt superficialitatea, sărăcia sufletească, afectivă, intelectuală şi, mai ales pierderea capacităţii autentice de comunicare. „Teledependenţa” se manifestă şi în cazul persoanelor de vârstă medie sau chiar înaintată, ca un „răspuns” la efortul, la stresul zilnic sau ca indiferenţă. Şi aici remarcăm aceleaşi efecte: superficialitate, sărăcia sufletească, chiar şi o falsă impresie despre problemele vieţii.

Un alt efect nociv pe care mass-media îl produce în plan spiritual este relativizarea şi diluarea noţiunilor şi normelor fundamentale ale credinţei şi moralei creştine. Indiferentismul religios şi relativismul moral al vremurilor noastre au ca sursă, printre altele, şi un anume gen de prestaţie jurnalistică. Tinerii îşi aleg modele şi îşi fac idealuri de viaţă din eroi de film sau personalităţi artistice a căror moralitate sau influenţă normativă – în înţelesul bun al cuvântului – sunt îndoielnice. Am aminti numai câteva astfel de „personalităţi”, precum Michael Jackson sau liderul homosexual al grupului vocal „Queen” – Freddie Mercury; vocalistul grupului rock „Nirvana” – Curt Cobain, care s-a sinucis ca urmare a unei stări depresive provocată de o supradoză de droguri şi desigur mulţi alţii. /voi continua/

Hai s-o începem de aici! Tu, ştii cu ce drept te-ai născut?!

• 10 decembrie 1948 este ziua când Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat şi proclamat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Azi, în 2008 facem 60 de ani.
  

Tinerii pentru Educaţia Dreptului Omului în Republica Moldova (TEaDORM) sau TEDO au participat astăzi la o şedinţă între ei, împreună cu formatorii (Meg Ţurcan, Andrei Lutenco), coordonator de proiect (Lina Acălugăriţei) şi preşedintele CNTM (Vera Ţurcanu). Pe lângă buna dispoziţie că e sărbătoare, surprize (tricouri: galben – “Stop discriminării!” şi alb – “Primul Festival de Film în domeniul DO”), participanţii “au raportat” ce-au mai făcut în calitate de multiplicatori. După coordonatorul de proiect, Lina Acălugăriţei, momentul retrospectiv de la Vadul lui Vodă în fotografii “este unul nostalgic”. Acălugăriţei a ţinut să menţioneze că “le mulţumesc sincer celor care sunt activi, celor care confirmă participarea lor şi, îmi pare rău pentru cei care nici nu răspund la e-mail, dar nici la telefon”. Or, a fi un multiplicator în domeniul DO şi nu numai, implică responsabilitate şi bun-simţ.

• “WOW! Iată-mă şi pe mine:)!”

Pe masa din sala numărul 5 a Căminului Cultural, USM, aici unde ne-am întâlnit, tinerii multiplicatori şi-au putut da seama că în fluturaşul galben “Pentru diversitate – Împotriva Discriminării” se găseşte poza lor, făcută la Vadul lui Vodă – repartizaţi în D şi O.[şi mai puţin de o greşeală]

Venită recent din Bruxelles, Belgia, trainerul Mariana Ţurcan (alias Meg) a moderat sesiunea noastră. Aici, am stabilit ce trebuie să facem pentru a consolida reţeau noastră de multiplicatori, precum şi buna funcţionare a ei. Punctând din soluţiile propuse, menţionăm de slogan, logotip, blogul reţelei, forum, buletin lunar informativ, bază de date, evenimente, practici bune, sondaje, inter-colaborări ş.a. Fiecare s-a aliat uneie dintre ele, stabilind şi un deadline de elaborare a draft-urilor. Acest lucru este necesar, dar şi se impune. “Observ că studenţii de la UTM nu cunosc ce implică termenul de “tineri”, “drepturile omului”, “cetăţenie activă” etc. Nu am dreptul să evaluezi, dar situaţia e de-a dreptul drastică” spune Meg Ţurcan. În acest context, zicem noi, e de datoria noastră să acţionăm.

Credeţi că ceilalţi semeni sunt mai informaţi? Întreabă-l cu ce drept s-a născut?!