Ce poate învăţa Europa de la noi?

• „Ce poate învăţa Europa de la noi?!” este titlul discursului meu. Pe „frontispiciul” acestuia cu litere majuscule se va scrie: N-AR FI RĂU SĂ FIE BINE. Altfel spus, tindem spre acel „bene”. Când, unde, cum sunt întrebări care nu se vor regăsi aici. Cică „orice oală are capac” (…). Fluturatic răsună sentinţa, mă voi pronunţa după judecată!

Goana spre EUROPA a moldovenilor a devenit pentru majoritatea o prioritate sau un gând, un vis, un preludiu, o foaie turistică, un contract de muncă (!), o metodă bună de a pune câţivă „iepuraşi” la colţun. Explicăm această mobilitate în masă prin faptul că avem un nivel de viaţă precar, salarii mici şi preţuri mari la alimente, medicamente, haine etc., guvernare proastă şi societate civilă embrionară, adică cum se mai spune, suntem lipsiţi de perspectivă în propriul meleag. Uitasem să menţionez că sunt adeptul europenizării, a valorilor universale şi, deşi trăiesc o condiţie extrem de dură, de dramatică a clipei care pare că s-a frânt în două pentru mine, spiritul luminii mă îndeamnă să trăiesc, în pofida oricăror absurdităţi, să trăiesc şi să iubesc această viaţă, să tolerez această lume. Dar cum este lumea? Este aşa cum este… Totuşi, mă bucur că sunt născut în 1987 şi nu mai devreme. Aveam să trăiesc vremea sovieticului, să fac abracadabra, să violez frontierele. Personal, mi se pare că trăiesc ca după un redutabil zid chinezesc. Am ajuns să plec la fraţii mei din România solicitând viză, nevoit uneori să dai şi ţeapă. Dar asta este deja o altă realitate.

Această Europă se extinde, se umflă ca un balon. Şi vreau să cred că vom ajunge şi noi vreodată în această comunitate, chiar dacă la moment pare imposibil. Ordinea din haos este supusă mai mereu jocurilor şi intereselor meschine, false, teroriste. În aşa dilemă ajungi când refuzi pateticul. Eu ţin la Europa, şi la Moldova, ca parte componentă a Europei. Dar nu mă pricep ce poate învăţa ea de la noi? Ar fi mai uşor dacă am spune ce învăţăm noi de la Europa, fiindcă am puncta multe. Totuşi, şi Europa ar putea „prinde” câte ceva. Ne bucurăm că suntem un popor cald ca un cuptor în plină iarnă, cu tradiţii şi obiceiuri milienare, locuri pitoreşti. De la noi, de la naţia română s-ar putea de memorat şi un Eminescu, Bacovia, de citit un Creangă, Rebreanu, Călinescu, Cărtărescu etc. Nu mi-am imaginat niciodată că poate fi atât de greu să răspunzi la această întrebare. Dar sacul gol nu stă în picioare, de aceea viaţa noastră şi însăşi existenţa este un element al cunoaşterii, al învăţării.

Cred că cea mai mare învăţare ar fi bunătatea noastră, ajutorul reciproc pe care ni-l acordăm, acele „împrumuturi de bani” sau de alte bunuri. Europenii sunt reci în această privinţă. Dar nu-i pot judeca că sunt rele aceste comportamente. Ne înglobăm în frazeologismul care spune că „acul mic îmbracă toată casa, iar hărnicia îţi dă singură de mâncare”. Faptele noastre istorice sunt modele şi pentru Occident, strămoşii neamului, scutul de protecţie al demnităţii. Am putea face schimb şi de reţete în materie de culinărie, foarte apetisante, care-ţi lasă gura apă. Dar timpul trece şi asta mă sugrumă. Or, câinele moare de drum lung, şi prostul de grija altuia.

Punctul pe „i” mi l-a pus o prietenă care am întrebat-o, aşa, din curiozitate, ce am putea noi oferi Europei? „Nimic. Ce-i cu tine? Trezeşte-te! Europa ar putea învăţa de la marele imperii, nu de la noi, o păcătoasă de ţară, care a fost până nu demult roabă!”. Suntem lipsiţi de un om moral, de o persoană incomodă pentru toţi aventurierii şi fariseii politici. Ne este greu până când vom putea oferi cu adevărat ceva, pentru că o societate, în care valoarea a fost stropită cu stropul nevalorii, greu va recunoaşte existenţa şi realitatea omului moral. Acum noi suntem corigenţi la demnitate, chiar şi prin „acea limbă de stat” [cred că Vieru a fost destul de explicit în „testamentul" lui sau investigaţia lui Pavel Păduraru], prin toate actele turbulente ale guvernării. Îl căutăm pe Decebal să ne salveze! În caz contrar, aş prefera ca poporu-mi să fie asemenea Pasării Pheonix, după care să pot spune cu certitudine ce poate învăţa Europa de la noi.

Se întâmplă un fenomen definit de Mircea Eliade drept coincidentia oppositorum (coincidenţa contrariilor) – o idee fundamentală universului creaţiei lui în genere. Aceste vremuri sunt cumplite şi ca o consecinţă a gravei noastre mentalităţi de a nu intui şi a preveni irecuperabilul fond etico-moral. De aceea, ar fi bine să ne cercetăm, răbdător, să ne reamintim de minunatele trăsături esenţiale ale entităţii noastre şi să le dăm voie să deschidă uşa, să sară gardul înalt şi să ajungă prin cabinetele ministeriale, ca să alcătuiască, inteligent şi critic, dovada unor dăruiţi cu adevărat neamului, gata oricând să răspundă la nevoile elementare şi esenţiale totodată.

N-AR FI RĂU SĂ FIE BINE! deci, NE VEDEM ÎN EUROPA! – în loc de concluzii.