- Majoritatea obiceiurilor descrise in acest top fac parte in prezent din istorie, mai precis din acea sectiune istorica pentru care simtim, repulsie, groaza si rusine. Multe din ele pot fi considerate absurde, sadice, de-a dreptul nebunesti. O parte din aceste obiceiuri au fost oprite recent. Toate, in schimb, poarta marca Homo Sapiens.
10. Mortii oferiti vulturilor
Inmormantarea Cerului, dupa cum mai este cunoscut acest ritual al mortilor, este inca o practica des intalnita in preajma satelor din Tibet. Cand un tibetan moare, acesta nu este ingropat. Riturile de trecere de pe aceste meleaguri sunt si ele imbibate de preceptele budismului tibetan Vajrayana, la fel ca fiecare aspect al vietii cotidiene de aici. Conform acestei credinte, corpul uman trebuie sa se intoarca in elementele primordiale din care a fost plamadit imediat ce sufletul il paraseste. Daca trupul omului poate sa hranesca o alta faptura dupa moartea acestuia, cu atat mai bine. Iar cum in ierarhia vietatilor din Tibet vulturii plesuvi sunt deasupra viermilor, cadavrele nu mai sunt ingropate ci oferite vulturilor, pe stanci folosite de sute de ani in acest scop. Odata ce un membru al oricarei famili si-a dat obstescul sfarsit, rudele sale purced in aceeasi zi sa-i ofere cadavrul vulturilor. Vulturii plesuvi si zaganii asteapta planad in cercuri largi ca oamenii sa-si incheie slujba religiasa si sa paraseasca locul. In momentul in care nu a mai ramas decat scheletul, ritualul continua. Rudele se ajuta de baroase si topoare pentru a macina oasele defunctului. Bucatile infime de oase sunt apoi amestecate cu faina de orz si oferite ciorilor si corbilor astfel incat orice faptura a divinitatii sa profite de ultimele ramasite umane. Partidul comunist chinez a interzis aceasta traditie in anul 1960, fapt ce a dus aproape la pierderea sa. Totusi, in urma a numeroase revolte ale tibetanilor, regimul comunist de la Beijing a legalizat din nou sumbra traditie in anul 1980.
9. Institutia gheiselor
Situate undeva la granita dintre prostitutie si dame de companie, statutul gheiselor a ramas neclar chiar si in zilele noastre. Daca la nivelul anului 1930 existau 80 000 de gheise, astazi, pe intregul teritoriu al Japoniei nu traiesc mai mult de 10 000. Majoritatea gheiselor activau in capitala Tokio, unde in prezent mai exista doar 100 de asemenea femei, certificate oficial de autoritatile nipone. Alegerea de a deveni o gheisa este un act voluntar, care este reglementat de lege. In trecut, doar femeile a caror mama fusese o gheisa, puteau continua aceasta traditie. In ciuda acestor noi aspecte, antrenamentul si pregatirea gheiselor a ramas la fel de riguros in cadrul scolilor care se straduiesc sa mentina acest obicei. Tinerele fete trebuie sa dea dovada de o mare ambitie, dublata de un talent pe masura, pentru a excela in artele dansului, cantecului si muzicii japoneze. Accentul se pune totusi pe rafinarea artei conversatiei si stapanirea tehnicilor din Shunga, artele sexuale japoneze. In ciuda acestui aspect si a sutelor de controverse create in jurul subiectului, gheisele din liniile traditionale nu ofera servicii sexuale clientilor.
8. Concubinajul
La multe popoare, conceptul de concubinaj avea un inteles diferit de acceptiunea moderna a acestui termen. Astfel, la multe triburi africane prin concubinaj se intelege situatia in care o fata sau o femeie accepta o relatie matrimoniala fara casatorie cu un barbat bogat sau cu un statut social ridicat. In mod obisnuit, barbatul respectiv avea o sotie oficiala pe langa una sau mai multe concubine, in functie de cate putea intretine financiar si material. Concubinele aveau mai putine drepturi decat sotia oficiala si nu primeau nimic la moartea barbatului. Totusi, copii lor aveau un statut similar celor pe care barbatul i-a avut cu sotia oficiala.
Conform datelor istorice, concubinajul era ales in mod voluntar de catre fata sau de familia acesteia, drept un mijloc rezonabil de a asigura siguranta materiala a fetei. Concubinajul involuntar sau fortat ducea deseori la cazuri de sclavie sexuala sau prostitutie.
7. Sacrificiile umane
Actul de ucidere a unei fiinte umane, asociat cu oferirea victimei drept ofranda catre zei, a fost o practica straveche, atestata la majoritatea populatilor umane de pe intreaga planeta. Dintre vechile culturi care au practicat sacrificiile umane, aztecii se detaseaza net, urmati fiind de mayasi. Pe plan mondial victimele erau ucise ritual intr-o maniera despre care se credea ca i-ar incanta pe zei. Victimele erau de obicei prizonieri de razboi, copii nou nascuti, criminali, prostituate sau virgine. Toti acestia aveau parte de moduri de executie variate precum decapitarea, arderea pe rug, extractia inimii, aruncarea in groapa cu fiare salbatice sau ingroparea de viu. Odata cu trecerea timpului, sacrificiile umane au devenit din ce in ce mai rare. Majoritatea religiilor le condamna cu vehementa, in timp ce legislatia internationala le interzice cu desavarsire. Cu toate acestea, in zilele noastre exita zone izolate de pe Terra unde mai exista astfel de practici.
6. Seppuku
Cunoscut sub denumirea improprie si vulgara de Hara Kiri (taie burta), Seppuku a fost o parte integranta a codului Bushido dupa ale carui precepte traiau si se comportau samuraii din Japonia medievala. Acesti razboinici recurgeau in mod traditional la Seppuku in momentele in care riscau sa cada in mainile dusmanilor, aveau de indeplinit o datorie de onoare sau trebuiau sa spele povara unei jigniri sau rusini.
Samuraii erau, de asemenea, datori sa execute Seppuku la comanda unui mare senior, daimyo. Razboinicii cazuti in dizgratie aveau dreptul de a alege intre seppuku si executia calaului. Samuraii erau singurii carora le era permis acest mod de sinucidere. Nevestele samurailor trebuiau sa obtina permisiunea scrisa de a efectua acest ultim act. In ziua sinuciderii, samuraiul facea o baie, se parfuma si se imbraca cu cele mai frumoase haine. Urma sa-si scrie testamentul alaturi de o serie de versuri de bun ramas. Cu ajutorul sabiei scurte, denumite wakizashi, samuraiul isi taia abdomenul intr-o miscare de la stanga la dreapta. De obicei, prietenul sau cel mai bun il asista, retezandu-i capul in momentul in care pe fata samuraiului apareau primele grimase, semn evident al unor dureri atroce.
5. Duelul
Practicate pe scara larga in Europa, intre secolele 15-20, duelurile au fost, in primul rand, un apanaj al membrilor nobilimii. In mod obisnuit, duelurile nu erau altceva decat o lupta consensuala intre doua persoane de sex barbatesc, inarmate cu sabii sau pistoale, care urmau un cod strict de reguli. Motivele care declansau un duel aveau la baza, de cele mai multe ori, chestiuni de reglare a onoarei. In mod traditional, ambii participanti la duel erau insotiti de cate un reprezentant de incredere si un asistent. De asemenea, la locul duelului era prezent un preot si un reprezentat al autoritatilor. Scopul duelului nu era neaparat acela de a ucide adverarul, cat de a-l umili si a obtine astfel satisfactie. Pana la inceputul secolului 18, in dueluri erau folosite numai spadele, pentru ca de la acea data, duelistii sa recurga la pistoale. Gestul prin care se provoca un duel era, cel mai adesea, acela de a scoate manusa si a plezni dusmanul cu ea peste fata. Duelurile au fost interzise prin lege in orice tara a lumii.
4. Sati – Arderea Vaduvelor
Cel mai cunoscut rit funerar al hindusilor a fost Sati. In timpul acestei dramatice procesiuni mortuare avea loc o adevarata executie, executia vaduvei barbatului decedat care conform ritualului, trebuia sa se arunce si ea in rugul care mistuia cadavrul sotului, pentru a-l insoti in lumea de dincolo. Acest act de sinucidere a sotiei era incurajat nu doar de traditia milenara a fenomenului Sati ci si de rudele sale. Se presupunea ca actul de Sati trebuia sa fie unul voluntar pentru tanara vaduva. Exista, de altfel, numeroase relatari istorice care afirma ca majoritatea actelor de Sati erau indeplinite de vaduve din pura convingere. In rarele cazuri cand sotia nu vroia sa se sinucida de dragul sotului, ingrozita fiind de imaginea terifianta a rugului funerar, rudele acesteia o legau pur si simplu, dupa care o aruncau in flacari. Explicatiile asupra aparitiei si mentinerii unui astfel de obicei macabru sunt de cele mai multe ori confuze si fac apel la specificitatea si complexitatea stravechii civilizatii hinduse. Una dintre explicatii se refera la statutul mizerabil care il avea o vaduva din India, dupa moartea sotului sau, singurul care o proteja si putea sa-i asigure hrana, haine si adapost. Dupa moartea acestuia, averea sotului era confiscata si impartita intre rudele de sange. De cele mai multe ori, vaduva era aruncata in strada, fara nici un mijloc de subzistenta, mai ales daca nu avea copii. In cazurile in care decedatul era un rajah bogat care avea mai multe sotii, acestea o fortau pe cea mai tanara dintre ele sa accepte Sati. In prezent, legislatia indiana interzice cu desavarsire acest obicei.
3. Castrarea
Aceasta practica groaznica a aparut in vechime si s-a mentinut de-a lungul timpului in mai multe culturi ale lumii. Prima castrare in masa, retinuta de sursele istorice, se refera la edictul dat de regina asiriana Semiramida, conform caruia orice barbat care se opune ideii de a fi condus de o regina, sa fie castrat in public de calaii regali. Cea mai mare hecatomba sexuala apartine totusi faraonului egiptean Menephta. Pentru a marca succesul sau in luptele cu libienii, Menephta a hotarat mutilarea sexuala in masa a mai mult de 13 000 de prizonieri capturati in urma campaniilor sale militare. Oribilul eveniment a avut loc acum 2 300 de ani, conform hieroglifelor de pe piramida din Karnak. Astfel, in acea cumplita zi, din ordinul faraonului au fost retezate organele sexuale a 6 generali libieni, 6359 soldati libieni, 222 soldati sirculi, 542 soldati etrusci si 6111 greci. Organele taiate au fost aduse pe o platforma imensa in fata faraonului, cel care a ordonat aruncarea lor in desertul libian…In China Antica, castrarea a functionat ca o pedeapsa pentru viol pana in preajma dinastiei Sui, cand castrarea a devenit cerere necesara pentru a ajunge functionar al curtii imperiale. Sumbra cutuma a luat amploare, astfel incat, la sfarsitul dinastiei Ming, existau circa 70 000 de eunuci in Palatul Interzis din Pekin. Obiceiul a scazut in intensitate astfel incat, in anul 1912, cand a fost instaurata Republica Chineza, mai traiau doar 420 eunuci. In civilizatia musulmana, orice barbat care lucra in preajma seraiurilor trebuia castrat fara exceptie. Practica castrarii testiculare a fost una frecventa in cadrul corurilor de baieti care cantau imnuri religioase in cadrul Bisericii Catolice. Ultima referire la aceasta situatie dateaza din anul 1890, atunci cand un edict din Vatican aminteste ca tinerii baieti erau inca castrati si la acea data, pentru a-si pastra vocile de copii.
2. Legarea picioarelor
Chinezii au sustinut timp de milenii ca acesta practica face ca femeile sa fie irezistibil de frumoase. Chiar circula o zicala conform careia chiar si o fata urata are sanse sa se marite daca i se leaga talpile picioarelor din copilarie. Legarea talpilor fetitelor chineze pentru a stopa astfel procesul natural de crestere, este un obicei mai vechi de 1000 de ani. Chinezii incepeau sa infasoare picioarele fetitelor inca de cand acesti copii aveau varsta de 4 ani. Datorita legaturilor stranse, oasele labei piciorului si degetele erau fracturate repetat pana cand se deformau. Scopul final era obtinerea unor picioare mutilate care nu depaseau 10-15 cm chiar si in cazul unei femei in varsta de 30 de ani. Pentru inceput, picioarele erau imbaiate zilnic intr-o solutie fierbinte, compusa din diferite ceaiuri de plante, amestecate cu sange de porc sau caine. Acest amestec lichid dizolva carnea necrozata sau putreda, vindecand in acelasi timp ranile. Apoi unghiile picioarelor erau smulse cu clestele pentru a se preveni cresterea acestora. Fiecare deget era rupt si bandajat in fese umede care, pe masura ce se uscau, strangeau si micsorau piciorul, impingand oaele fracturate spre calcai. Chinezii considerau o astfel de femeie cu talpile diforme ca fiind extrem de atragatoare din punct de vedere sexual…
Acest obicei a fost interzis de regimul comunist. In prezent, mai traiesc in China aproximativ 120 de batrane care au avut picioarele legate din copilarie. Evident, se deplaseaza doar in scaunul cu rotile.
1. Automumificarea
Automumificarea, probabil cel mai straniu obicei descoperit in panoplia traditiilor neobisnuite ale umanitatii, a fost intalnita doar in Japonia si are la baza un amestec de credinte, budiste, shintoiste si tibetane. Preotii budisti care alegeau sa fie niste sfinti in viata, al caror corp nu intra in putrefactie nici dupa zeci de ani de la moartea lor, aveau un drum greu de strabatut, si o motivatie imposibil de inteles pentru oamenii din prezent.
Sokushinbutsu era denumirea acestor preoti ale caror mumii au fost decoperite in muntii din nordul Japoniei, mai precis in prefectura Yamagata. Pana in prezent au fost descoperite intre 16-24 mumii japoneze.
Candidatul la statutul de sfant in viata sau mumie vie, trebuia sa-si petreaca ultimii ani din viata urmand o dieta stricta alaturi de unele ritualuri nedezvaluite nici pana in prezent de catre preoti. Dieta sa stricta se compunea doar din nuci si seminte. In paralel, calugarul efectua zilnic o serie de exercitii fizice epuizante care aveau ca scop arderea tuturor rezervelor de grasime din corp. Pasul urmator era mult mai dur. Timp de trei ani, calugarul se hranea doar cu un amestec de scoarta de copac si cu radacinile unor plante specifice zonei. Renunta si la bautul apei, astamparandu-si setea doar cu un ceai cu grad inalt de toxicitate, realizat din esenta arborelui Urushi, esenta din care, in mod normal, se fabricau lacuri si vopsele. Aceasta fiertura provoaca voma impreuna cu o pierdere rapida a fluidelor corpului. Dar cel mai puternic efect al ceaiului Urushi era reprezentat de capacitatea de a ucide toate bacteriile din intregul tub digestiv, alaturi de otravirea tesuturilor corpului astfel incat viermii sa nu le consume dupa moartea calugarului. In final, calugarul se incuia intr-un cavou de piatra putin mai mare decat propriul corp, cavou prevazut cu o mica deschizatura care sa-i permita viitoarei mumii vii sa respire. Asezat in pozitia lotusului, calugarul suna un clopot in fiecare zi pentru ca preotii de afara sa stie ca este in viata. Cand sunetul clopotului inceta, mormantul era sigilat.
Problema transnistreana, frecvent discutata de autoritatile politice si nominalizata drept „conflict inghetat” de unii experti, vizeaza pe fiecare in parte. Este important ca tinerii sa constientizeze rolul lor in reglementarea acestui conflict. De ce? Pentru ca „ei constituie o forta cu potential. Doar ca tinerii din Moldova riposteaza cu tacere, neavand incredere in fortele proprii si in clasa de conducere”, spune Natalia Gligor, coordonator de proiect „Jurnalism civic”.
