Importanţa comunicării între generaţii

Oamenii, indiferent de nivelul de educaţie sau generaţie, au aceleaşi dorinţe de bază. Ei vor să fie respectaţi, apreciaţi, să aibă posibilităţi de avansare, să înveţe şi să fie remuneraţi corespunzător. Cu toate acestea, cele mai întâlnite conflicte dintre generaţii apar din cauza neînţelegerilor dintre copii şi părinţi. Suntem convinşi că şi tu te regăseşti în această descriere când spunem că eşti rebel, că uneori pentru tine sunt mai importante ieşirile cu prietenii decât notele mari la şcoală, cu toţii am făcut la un moment dat o nebunie. Până la urmă, toate acţiunile noastre sunt spontane şi nu premeditate cu scopul precis de a le face rău părinţilor. Dar cu toate acestea, cum afirma şi scriitorul englez George Orwell: „Fiecare generaţie îşi imaginează că este mai inteligentă decât generaţia precedentă şi mai înţeleaptă decât generaţia următoare”. Deci este necesară o comunicare eficientă între generaţii.

De ce este importantă comunicarea între generaţii?! Ei bine, trebuie să ştii că astfel vei fi un purtător al culturii, normelor şi valorilor care definesc un popor, o naţiune. Trebuie să fii mândru de acest lucru! Comunicarea între generaţii este importantă pentru noi pentru a nu ajunge să spunem „Mamă, eşti depăşită”, „Tată, eşti încuiat la minte”, şi nici „Unde ai fost până acum?”. Pentru a evita însă astfel de situaţii intervine comunicarea: să-i oferim copilului dreptul de a-şi exprima dorinţele, indiferent de faptul că acestea sunt diferite de ale tale, deschide calea spre cunoaşterea lui.

Vestimentaţia adoptată de un individ reflectă personalitatea acestuia şi statusul social

Moda, a devenit un subiect de interes de cercetare în sociologie abia la începutul secolului al XIX-lea, ca urmare a dezvoltării societăţii de consum. Aceasta confirmă faptul că oamenii îşi satisfac în mod voluntar nevoile şi dorinţele, ei caută să fie la modă. Printre sociologii care şi-au pus amprenta în studierea stilurilor vestimentare şi rolul acestora în transmiterea unor comportamente, valori şi norme de identificare se numără G. Tarde, G. Spencer, Georg Simmel, T. Veblen, H. Bloomer, P. Bourdieu, Norbert Elias, Alfred Kroeber. Dar mă voi opri la studiile care susţin ipoteza că vestimentaţia adoptată de un individ reflectă personalitatea acestuia şi statusul social.

Atunci când îmbrăcămintea este rezultatul unei alegeri personale oglindeşte personalitatea individului, un anumit stil de viaţă, statusul socio-profesional, apartenenţa la un grup sau la o cultură specifică. Pe de altă parte, stilul vestimentar pe care ni-l însuşim poate fi folosit pentru a ne crea un rol. Aici mă refer la faptul că îmbrăcămintea poate marca statusul social real sau pretins. Această idee este confirmată şi de studiul[1] lui Stephen Baron, în interviurile cu cei 35 de subiecţi membri ai mişcării punk, dintre care 21 femei, 14 bărbaţi, între 14 şi 29 ani. Majoritatea subiecţilor au răspuns că îmbrăcămintea reflectă personalitatea, în special atitudinile şi sentimentele cu privire la familie, şcoală, politică, de aceea sloganurile imprimate pe hainele tăiate şi decolorate erau destinate a semnaliza sărăcia pe care aceştia o experimentează, iar culorile închise, nivelul redus de trai. Această idee este susţinută şi de Georg Simmel (iniţiator al teoriei trickle down[2]), care  semnala că adoptarea modei de către individ reflectă particularitatea normei pe care aceasta o generează. „Femeile, bărbaţii, indivizii nehotărâţi, demodaţii, sclavii modei”[3] se conformează diferenţiat normei care reglementează moda, dar cu aceleaşi finalităţi: de accentuare concomitentă a instinctului de individualizare, dar şi de acceptare socială. Aşadar, hainele sunt o marcă a clasei sociale. Iar moda a reprezentat de-a lungul timpului un instrument al puterii, al celor cu un status socio-economic ridicat şi că procesele de aculturaţie care însoţesc moda se propagă pe verticală, de sus în jos. Totodată, ele transmit mesaje despre felul în care te comporţi, gândeşti, despre personalitatea ta. Vestimentaţia are un limbaj propriu, iar mesajul pe care îl transmite ea celor din jur este unul deosebit de complex.

Pentru vizualizarea completă a articolului, click aici.

---

[1] Baron, Stephen (1989). The canadian west coast punk subculture: A field of study, în Canadian Journal of Sociology, volumul 14, numărul 3, pp. 289-316, disponibil şi online la http://www.jstor.org/pss/3340606

[2] Cunoscută şi sub denumirea de „fluxul vertical al propagării modei”, potrivit căreia moda se propagă pe verticală, de sus in jos, iar traseul pe care aceasta il parcurge, descrie structura societăţii în care se manifestă.

[3] http://semiotics.nured.uowm.gr/PPT/Fashion_Theory_between_Sociosemiotics_and_Cultural_Studies

In viața cotidiană trăim într-o lume a două — și doar două –– sexe!

Îmi amintesc de o vizită pe care am făcut-o la un magazin de calculatoare acum câțiva ani. Persoana care mi-a răspuns la întrebări era, într-adevăr, o persoană de vânzări. Nu am putut să o categorizez ca fiind femeie sau bărbat. La ce m-am uitat?

1. Păr facial: Ea/el avea pielea fină, dar unii bărbați au păr puțin pe față sau chiar deloc (acest lucru variază după rasă, foarte frecvent, Americanii nativi sau persoanele de culoare nu au deloc).
2. Sâni: Ea/el purta un tricou larg care îi atârna de pe umeri. Și, după cum se știe despre multe femei care au trecut prin momente rușinoase în adolescența lor din anii 1950, femeile sunt frecvent cu pieptul plat.
3. Umerii: ai ei/lui erau mici și rotunzi pentru un bărbat, dar lați pentru o femeie.
4. Mâinile: Degete lungi și suple, încheieturile puțin mari pentru o femeie, mici pentru un bărbat.
5. Vocea: Tonalitate medie, inexpresivă pentru o femeie, dar deloc în tonuri exagerate pentru un băiat gay.
6. Felul în care m-a tratat: Nu a făcut nici un semn prin care să îmi dea de înțeles că suntem de același sau de sexe diferite. Nu existau nici măcar semne că ea/el știa că sexul ei/lui este greu de categorizat și m-am întrebat asupra acestui lucru chiar făcând tot ce am putut că să ascund întrebările mele, astfel încât să nu se rușineze în timp ce vorbeam despre hârtia pentru imprimantă. Am plecat neștiind sexul persoanei care mi-a vândut hârtia și eram neliniștită de acea întrebare rămasă fără răspuns – sunt o victimă a culturii mele!

Impotenta decizionala pentru mine este asemeni incapacitatii de a trai pentru tine.

…

si sa stii ca uneori toti trecem printr-o astfel de situatie, incapacitatea de a recunoaste si a spune lucrurilor pe nume. aceasta ratacire te depersonalizeaza, este ca si cum n-ai trai pentru tine fiindca nu o poti face, fie ca nu ai resursele necesare, fie ca nu ai suficient sange in coaie. pe de alta parte, aceasta incapacitate demonstreaza, zic eu, lipsa unor planuri, a faptului ca nu stim unde sa mergem. ma rog, aberatiile astea pe care le scriu sunt discutabile, insa a avea o astfel de capacitate fara sa te uiti inapoi si fara sa te duci pe la babe iti da un sentiment de incredere si o directie mai bine conturata a planurilor tale.

Repulsia consimţirii la ipostaza de gay este dublată şi de nefirescul posturii, de abdicarea de la principiul genului

In amorul homosexual, prin originea comună şi similaritatea de natură având ca omoloagă noţiunea de poponar – manifestare a aceleiaşi sfâşieri a demnităţii, ipostaziată diferit între sexe.

Noţiunea de poponar ultragiază prin aceea că bărbatul, împotriva firescului instinctual şi a axiologiei istorice a masculinităţii, adoptă aceeaşi postură – sacrilegiantă – a aservirii, a abdicării de la demnitatea fiziologică, pe care o dublează, însă, cu o trădare a moralei bărbăteşti – aceea a asumării unei suveranităţi demne a sinelui, a neatârnării spirituale, până la consecinţele sale ultime – consimţind, prin supunerea trupească, la neajutorare şi vasalitate, dezertând, prin aceasta, din rolul de furnizor de adăpost emoţional şi ocrotire, căutându-le, în loc, consacrând astfel o neputinţă a asumării singurătăţii rolului de iniţiator al speciei. Repulsia consimţirii la ipostaza de curvă – invazie personala şi supunere contra plăcere – este dublată, prin urmare, în homosexualitate, de nefirescul posturii, de abdicarea de la principiul genului.

Extrem de grăitoare este, în aceasta privinţă, chiar diferenţa de percepţie dintre homosexualii activi şi de cei pasivi, în aprecierea gradului de homosexualitate. Un invertit activ este mult mai liber şi mai acceptabil social, în faţa unuia pasiv, adeseori un activ ocazional nefiind nici măcar asociat pederastiei. În lumea antică, distribuirea activ-pasiv se făcea potrivit unor raporturi de vârstă, clasă socială, prestigiu sau bogăţie, adesea inversiunea de postură, împotriva rânduielilor încetăţenite, fiind considerată, în sine, o pervertire. Apare aici, în sânul aceluiaşi sex, aceeaşi idee – aceea a raportului de forţe în confruntarea demnităţilor personale.

Nu mai puţin, un om care încearcă să placă fără rezervă, uitând de sine, neantizându-se ca prezenţă şi abdicând de la afirmarea personală, care se pune la dispoziţie, anulându-se ca individ, nu va câştiga  niciodată respectul semenilor, imanent legat de neatârnarea omului care îşi este sie însuşi de ajuns.

Nu întâmplător au considerat bărbaţii, vreme de veacuri, ca fiind a lor femeia care li s-a dat, prin aceea că li s-a expus, li s-a devoalat moraliceşte: prin pasivitate, orice act sexual are potenţialul mental al violului. Prin consimţirea la călcare, prin posedare – vasalizare a teritoriului fizic – femeia şi-a compromis suveranitatea individuală, în schimbul secundei de împreunare. De aici, conotaţia de întinare asociată cedării, pierderii fecioriei, care – deşi prezentă la ambele sexe, din aceleaşi considerente ale ieşirii din sine şi alunecării din demnitatea umană în penumbra fiarelor – le este rezervată apăsător femeilor. Consimţind la invazie şi la obiectivare prin pasivitate, prin pierderea integrităţii trupeşti, femeia îşi pierde neatârnarea şi dreptul la o egalitate mentală.

Se caută “între picioare” sau ce se găseşte acolo

Hai să vă zic un secret sau mai bine zis o constatare. De ceva vreme blogul meu s-a transformat într-o sursă de inspirație pentru o labă sau un futai. Că na, înainte de culcare chiar e recomandat o destindere de o așa natură. Și îmi susțin ipoteza enunțată mai sus, întrucât tot mai des, blogul îmi afișează că printre termenii motorului de căutare al blogului dvs sunt cuvintele sex, pizdă și pulă.

Este adevărat că, uneori, poți să ai erecție citind o fantezie sexuală, însă pentru o finalitate reușită (nu de alta, dar sfârșitul încoronează opera) propun să se apeleze la propriu (nu beletristic) la pizde sau la puli

Vestimentaţia ca indicator al atitudinilor sexuale

Moda se schimbă constant şi, indiferent de propunerile designerilor pentru fiecare sezon, traiectoria trend-urilor este impusă fără îndoială de sexualitate. Atracţia erotică este unul dintre elementele cheie ale modei, lucru ştiut şi pe deplin exploatat în acest domeniu.

Georg Simmel: „Femeile, bărbaţii, indivizii nehotărâţi, demodaţii, sclavii modei” – se conformează diferenţiat normei care reglementează moda, dar cu aceleaşi finalităţi: de accentuare, concomitentă, a instinctului de individualizare, dar şi de acceptare socială. Aşadar, moda obiectivează, în acelaşi timp, indiferent de direcţia orizontală sau verticală a propagării acesteia, curentele contrare ale vieţii: individualizare versus conformare.

Conotaţiile sexuale ale vestimentaţiei se regăsesc în toate perioadele istoriei. Simbolurile falice au existat dintodeauna, fie că au fost reprezentate de clasicele pălării şaizeciste, de bastoanele elegante care însoţeau ţinutele secolelor trecute sau de cravatele moderne. Pielea, blana şi tatuarea corpului sunt alte elemente importante, incluse în aresenalul de coduri care fac trimitere la erotism. In fond, sexul, vanitatea şi banii sunt resorturi importante şi adevăruri universale în industria modei.

Deci moda vestimentară este un simbol al celor bogaţi, care se disting prin stabilitate financiară. Persoanele care adoptă o vestimentaţie vanitoasă, mediatizate în presa românească cu apelativul „piţipoancă” sunt cu atât mai ostentative în hainele şi accesoriile pe care le poartă, cu cât manifestă o tendinţă de a se conforma modei vestimentare  şi de a acorda timp  şi venit considerabil pentru achiziţionarea hainelor pe care le consideră la modă.

Dolce & Gabbana: pictorialul “Secret Ceremony” – o analiză semiotică de Eugen Frunza.